Azi plecam din Manang, catre deja peste 4000m, unde vom sta si peste noapte...
Inca de dimineata grupuri mari de turisti se pun in miscare, isi etaleaza echipamentul, isi regleaza betele, discuta cu ghizii, verifica diverse...Ce mai, mare forfota. Un soare timid ne ajuta sa ne hotaram sa dam cu nasul afara.
Plecam in sfarsit, dar dupa putin timp imi aduc aminte ca mi-am propus sa-l rog pe Hori sa-mi imprumute mobilul lui, ca sa trimit sms acasa. Asta pt ca, de prin pustietatea asta, atat pe mobil cat si prin conexiunile terestre, se aude extrem de prost acasa in Romania. Am avut cateva tentative si mi-era jena de cat de tare tre' sa tip ca sa ne intelegem, asa incat am ales varianta sms-ului de la Hori, nici unul din dispozitivele noastre de comunicare nefunctionand.
Btw, pt cei interesati, (cel putin) Vodafone nu are nici un partener in Nepal, asa incat de pe VDF nu se poate vorbi; speram sa putem cumpara o cartela locala, sa folosim macar aparatul (acoperire fiind pana dupa manang si apoi din nou din Muktinath), dar nu ne-a iesit, asa ca ne-am bazat exclusiv pe ce era disponibil pe traseu. Din fericire, gaseai in fiecare sat cel putin o conexiune telefonica internationala. Nu am abuzat insa de ele...m-am abtinut si am sunat doar la fiecare 4-5 zile acasa. Cred ca si de teama, sa nu cumva sa mi se spuna ca Alex ar fi bolnav, caz in care nu mi-ar mai fi tihnit nimic...
Ma trezesc asadar sa scriu sms in ultimul moment, caci deja intram printre dealuri:), si semnalul se pierdea de tot. Inghetam bine, si Hori si eu, in timp ce ma batai in picioare dupa semnal si sciu fara manusi:(, dar in final pleaca. Ok, ne mai auzim dupa marea urcare...
Pornim din nou, dupa ce in fata noastra s-a facut un ditamai card de turisti. Nu-mi fac probleme ca ma impiedic de ei, caci eu am rucsac si ei nu prea, asa ca ritmul de mers e putin diferit. Urcam din ce in ce mai sus, poteca devine in sfarsit de munte, abrupta, soarele ne-a parasit. In stanga noastra se intinde o vale foarte spectacloasa, in care, fix in mijloc, creste un ditamai zid de pietre, care pare ca o desparte in doua. Hori nu stie sa ne spuna ce reprezinta. Speculatzii ba despre impartirea proprietatilor, ba sa nu intre vitele (care vite? unde sa intre?). Eh, nu ne lamurim da' mergem mai departe.
Poposim in sfarsit la un lodge in varful "munticelului" cucerit, unde alimentam cu ceai. Mie mi se vara pe gat "ginger tea" (adica, mai putin spectaculos pe romaneste, ghimbir). Asta si cu foarte mult usturoi se zice ca ajuta la aclimatizare rapida, iar eu sunt tinta nr. 1. Ceaiul este extrem de puternic, facut din radacini adevarate:), asa ca are un gust de trazneste. Daca nu ma credeti, incercati:)
Il beau cu constiinciozitate, dar va fi ultimul pe care pun gura, caci stomacul meu se va revolta de fiecare noua data cand o sa-i simt "adierea". Ca o paranteza, eu sunt mare mancatoare de usturoi, dar aici am ajuns sa mi se faca lehamite si de asta; top notch a fost o supa de usturoi cu ceapa, aproape crude. Stadiu in care nici o pasta de dinti sau guma de mestecat nu te mai poate salva, asa vreo 2 zile...
Pornim mai departe, si la un moment dat ma taie si pe mine pishu...mare problema, caci aici deja nu mai exista decat niste anemice tufe de ierburi, dupa care cu greu poti sa te pitesti, plus ca sunt in zone foarte expuse, vizibile, deasupra potecii pe care trec zeci de omuletzi. cu mari eforturi si o fereastra de liniste in agitatia turistica, ma rezolv. Am zis intotdeauna, mai ales iarna la schi sau ture:), ca asta ar fi unul din putinele motive pentru care mi-as fi putut dori sa fiu baiat:)...Si oricum, trebuie sa ma credeti ca, intr-o tura de-asta de o luna pe coclauri, e mult mai atragator sa faci pishu in natura, unde miroase frumos, decat in toaletele de pe traseu...cu exceptia momentelor cand totul e deja bocna, ca dimineata la 4900m.
Iar urcam, iar coboram, dar in final ajungem pt masa de pranz in Yak Kharka, in tinutul iacilor. peste tot, numai iaci. cine a fost prin Bihor/ Apuseni, recunoaste sentimentul. A fost singurul lucru de care intr-adevar mi-a fost teama. Si asta pt ca iacii au o privire fixa, si ai senzatia ca in orice moment o s-o ia la goana spre tine, ca nu stii ce i-a deranjat. Plus ca eu eram si vesela tare in geaca mea portocalie. Asa ca m-am gandit sa nu-i provoc, nu m-am uitat la ei si am trecut printre ei - raspanditi peste tot pe camp - cu inima-n dinti.
Mihai, mai amator de adrenalina ca mine, ca de obicei, a avut vreo 2 evenimente notabile - o intalnire in Manang, pe inserat, cu o iacita cu pui dupa ea, pe o ulita ingusta si intunecata, unde n-am stiut cum s-o luam mai repede la goana. Eram acolo in cautare de..."savoare locala", sa vedem si noi cum e in afara centrului...Si a 2-a, chiar acolo, cu un exemplar pe care a tinut musai sa-l priveasca in ochi cand ii facea poza. Si lui, ce sa vezi, nu i-a placut. Din fericire, Mihai a scapat si cu bine, si cu poza, doar cu niste gafaieli la bord...
Am mancat in liniste in Yak Kharka, apoi am pornit spre destinatia finala a zilei, Letdar, la 4300m. Acest loc e deja doar o adunatura de cabane pentru turisti, localnicii nu mai locuiesc aici, caci nu prea mai ai din ce trai. Acum nu ca Manang ni s-ar fi parut mult mai prietenos ca asezare - toate casele erau facute din piatra si bolovani, iar de jur imprejur numai dealuri pietroase sau nisip si pamant.
La Letdar nimerim din nou alaturi de o parte din prietenii de traseu, care stau in sale de mese exterioara (adica niste pereti subtiri cu geamuri mari si fara nici o incalzire). Lumea nativ vorbitoare de engleza joaca un soi de Fazan pe cantareti si actori, dar cum nu sunt capitolele la care sa stam cel mai bine cu memoria, asistam de pe bara. La un moment dat, fiind inca devreme, adica vreo 3pm, iar frigul incepea sa ne patrunda stand pe loc, ne hotaram sa mai profitam de restul de lumina si plecam sa ne plimbam prin zona, ca sa mai urcam nitel.
Urcam direct in sus pe o creasta din spatele cabanei, si mai sus ne intalnim cu amicii elvetieni, mai harnici, care deja coborau, dupa ce facusera multe poze. Decat sa astepti sa treaca 5-6 ore stand pe un scaun si dardaind, mai bine te mai misti pe-afara. Prindem sus la 4600m ultimele raze de soare peste varfurile din jur, eu mai tot vreau sa stau, sa savurez ca am ajuns si aici, desi cam gafaind ca eram in graba, si apoi o luam rapid la vale, taman la tanc ca sa facem niste poze frumoase cu apusul de soare. Eu, ca Mihai era deja temporar in sacul de dormit:)
Pe seara, ne strnagem in sala "interna" de mese. Suntem cca 10 oameni, zgribuliti in jurul unei sobe care scoate ingrozitor de mult fum, facandu-ne loc pe cele 4 bancute puse de jur-imprejur, pe o lumina chioara tare, de abia ne vedem intre noi. Eu am aplicat strategia cu lasatul cat mai jos, sub nivelul fumului. A funtionat o perioada, pana am amortit.
Noroc ca a venit in final cina, iar masa am impartit-o cu 3 baieti din israel; subiectul principal, ce sa vezi, optimizari de campanii online pe Google, romantic, la lumina lumanarii...Un altul din cei 3 ne povestea ca abia a terminat facultatea, si a vrut mai intai sa vada cum e prin lume inainte de a se angaja. Destul de diferit fata de ce-si propun azi la noi studentii...Jos palaria. Si sa nu va imaginati ca erau acolo cheltuind multi bani! Deci nu e vorba de posibilitati materiale, ci de ce te intereseaza cu adevarat.
Apropo de fum, am citit recent intr-o carte despre zona ca utilizarea sobelor la care fumul iese direct in camera este foarte raspandita - corijandu-se doar pe traseele turistice, si doar in ultimii ani; acest lucru duce la o rata foarte mare de mortalitate din cauza bolilor de palmani, mai ales a tuberculozei. Triste statistici.
Am remarcat si noi pe parcursul calatoriei ca sunt destule lucruri marunte, ieftine, care s-ar putea face pentru a se imbunatati macar putin standardul de viata, si asta in special pt ei - tu ca turist rezisti cateva zile si apoi oricum pleci. De exemplu, aproape peste tot sufla vantul prin crapaturile peretilor de lemn sau pe langa geamuri. O mana de noroi uscat ar rezolva problema. Si nedumerirea mea vine din faptul ca ii vezi si pe ei zgribulitzi, e clar ca nu se simt 100% confortabil, si totusi nu fac nimic sa remedieze situatia. Unii au spus ca pur si simplu nu le pasa. Eu inca nu inteleg...
Anyway, mancam, mai bem niste ceai - eu, orice altceva in afara de ginger tea...si ne retragem la culcare, cu gandul deja la ziua de maine, in care ne propunem sa ajungem direct in High Camp, adica la 4900m. Probabil ultima zi inainte de marea urcare:).
Ne vedem dimineta, pe racoare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu