Ce m-a impresionat pe mine:) - by Cora

I-am lasat lui Mihai placerea de a scrie despre epopeile zilnice, nu pentru ca nu mi-ar fi placut sa o fac, dar m-am gandit ca e o buna modalitate sa-si mai prelungeasca putin vacanta:), rememorand pe-ndelete si savurand intens amintirile...
Recunosc ca Mihai a fost principalul artizan al acestei plecari. De la perioada, traseu, coordonate GPS, bilete de avion, cazare (macar pt inceput, in India), s-a ocupat de toate. Ceea ce nu se intampla de obicei:), deci asta chiar a fost un obiectiv indeajuns de atractiv!

Pentru mine, in general luna noiembrie e echivalenta, vorba lui Dickens, cu "implacable November weather". Si totusi, se poate si altfel.

                                                                  Floare de lotus


Luna petrecuta in Asia, majoritar in Nepal si putin in India, a fost...totala. Pentru mine, cu un Alex de 1 and si fix 7 luni cand am plecat - lasat acasa, a fost ceva extrem de diferit ca feeling de tot ce am experimentat pana acum.

E un truism, intr-adevar, dar Asia e atat de diferita fata de "cocoon-ul" european. Unul din principalele lucruri pe care le-am realizat la sfarstiul turei e ca ne-am fi dorit sa ne contopim mai mult cu ce se intampla acolo, dar am fost nevoiti sa recunoastem - chiar si Mihai, care e mult mai flexibil decat mine:) - ca mai avem inca de lucrat la "mansarda" pentru a experimenta in profunzime stilul de viata de acolo.

Aveam despre noi o parere destul de liberala:), dar am descoperit care ne sunt limitele; din fericire, sunt mai mult de natura psihologica si nu fizica, ceea ce inseamna ca avem sanse sa ne mai antrenam.

Cand spun asta ma refer la lucruri marunte ca a merge pe strada relaxat, fara sa te mai impresioneze conditia oamenilor pe care ii vezi traind pe strada, la igiena,vasele de mancat curatate in santul de langa ceea ce ar fi la noi "rigola" (doar ca nu prea sunt si trotuare), spalate in spalatorul comun; la carnea expusa direct pe tejghea, cu satarul langa ea si o buturuga de lemn; la praful care e peste tot; la mancarea pe care eziti sa ti-o cumperi din alte locuri decat cele care aduc cumva cu ce-ti inspira tie siguranta --> gandindu-te atat la curatenie cat si daca stii ce mananci si esti sigur ca suporti combinatia respectiva...

Si totusi, au fost indeajuns de multe lucruri atractive ca sa ne dorim sa revenim cu si mai multa deschidere si curajul de a face pur si simplu ce fac ei. Din (totusi) scurta noastra experienta, iata cam ce ne-a marcat, mai ales in plan emotional. Fizic, eram oricum mult mai pregatiti:)

Helsinki - Delhi - Katmandu - apoi in inima muntilor: sa schimbi in cateva ore peisajele din Katmandu si Delhi, oarecum similare, calde, pestrite, prafoase, cu aerul inghetat si strazile septice ale Helsinki-ului, cu risipa de mancare de la micul dejun, dupa ce atatea zile ai vazut cum oamenii supravietuiesc (in perceptia noastra) cu un singur fel de mancare vegetarian, e putin socant.

                    Munca grea. Si hrana e numai orez & curry, linte, spanac si verdeturi (Dhal Baat)


Avem norocul sa avem o conditie materiala buna pentru societatea in care ne invartim, si asta ne face uneori sa nu ne mai uitam la preturi, sau sa desconsideram o moneda de 10 bani, nu mai facem efortul sa o ridicam...si totusi, ne-am adus aminte ca exista oameni care traiesc ca in evul mediu, care sunt senini si fericiti si cresc cate 3-4 copii muncind pamantul cu plugul de lemn si boi, si la 3500m curata pamantul de bolovanii "omni"-prezenti, ca sa-l poata lucra pentru a avea ce sa manance.

                                                            Culturi peste culturi de orez

Mie personal, experienta nepaleza mi-a reamintit valoarea banilor, pe care uneori, cand dam de bine, avem tendinta s-o uitam. Mi-am reamintit de ce urasc sa arunc mancarea si incerc sa nu ajung in situatii de-astea, gen s-a stricat in frigider:(. Ca sunt oameni care muncesc mult mai mult pentru mult mai putin...in agricultura, sau la oras.

                                                               Barbierit in batatura

Ghidul nostru Hori locuia in Katmandu, la periferie, intr-un apartament inchiriat cu 2 camere, cu cumnata si nepotelul sau, fratele lui fiind plecat la munca in strainatate. Se scoala la 5 dimineata, si intre 6-7 face lectii cu nepotelul de 3 ani, care merge la "scoala" (adica gradinita, dar obligatorie la ei de la 3 ani).

Apoi il duce la gradi, si pleaca la munca lui. A inceput ca porter, a carat rucsaci, a invatat, a facut cursuri si a dat examene (platite din banii lui), ca sa evolueze. Acum planifica cursuri de specializare ca ghid de altitudine. Nu e serpas, nu are "avantajul competitiv" al acestora in termeni de aclimatizare, dar are multa vointa si entuziasm. Am admirat mult asta la el, si ne-a parut bine ca am fost impreuna.

Credinta/ religia...e ceva care te izbeste peste tot. La ei parca e mult mai pregnanta, mai integrata in cotidian; e mai fireasca, mai naturala, mai la-ndemana. Apropo, de ceva timp am inceput sa cred in re-incarnare:). Cred ca intr-o alta viata am mai fost pe-acolo, si cumva cu aceasta excursie m-am intors acasa:). Sunt convinsa ca atitudinea fata de viata si implicit moarte ii face sa fie mult mai relaxati, sa traiasca pur si simplu. Ceea ce noi uitam, pt ca tot timpul traim ca sa facem ceva. Altceva.

                                                       Ohm, ma, ne, pad, me, hum

Mi se pare atat de simplu sa te gandesti ca, daca totusi te-ai trezit de dimineata intreg, inseamna ca inca ai ceva de realizat pe lumea asta, si ca atare ar trebui sa te bucuri.

                                                                      Just cute

Si aici, m-a frapat diferenta intre manifestarile fizice ale religiei (forma) vs adancimea semnificatiilor (fondul). La ei nu prea gasesti forme fara fond...Recunosc, uneori, partea materiala mi s-a parut amuzanta, sau kitch-oasa. Dar realizez ca aceasta perceptie e inca un semn al "ignorantei"; tindem sa comparam totul cu tiparele noastre, sa judecam dupa algoritmii cunoscuti, si se pare ca asa producem multe rebuturi...dupa aceleasi standarde. Mi s-au parut pestrite, usor de balci toate decoratiunile aurii ale templelor, hartiile creponate decorative de sub acoperis, florile de plastic, dar am incercat sa le inteleg in context. Si sa invidiez oarecum semnificatiile mai profunde pe care le au.

And, ring the bell, am realizat ca sunt mult prea atasata de manifestarile materiale. Dar oare nu asta se propovaduieste la noi??? De ce imi place oare mult mai mult biserica gotica din Sighisoara, decat unul din cele mai celebre temple hinduso-budiste, cel din Muktinath? Concluzia e doar una: e nevoie de aprofundare, intelegem prea putin din credintele acelor oameni, si e pacat sa ajungi pana acolo ca sa te intorci cu un gust de superficial.

Oamenii de pe traseu: extrem de diversi:). Am cunoscut in 3 saptamani cred ca peste 20 de persoane, prin asta intelegand oameni cu care ne-am intalnit aproape in fiecare zi, am facut cunostinta, am impartasit lucruri, ne-am pus intrebari, am schimbat medicamente pt dureri de cap, am cutreierat lumea din povestire in povestire...
Pentru mine, oamenii au fost de 2 categorii: cei plecati individual sau in grupuri mici, dar pe cont propriu, si marile grupuri de 10-20 de oameni veniti cu agentiile specializate, in special europene.
Cu cei din marile grupuri, desi ne-am tot intersectat pe traseu sau pe la lodges, nu am avut multe de impartit, poate doar o bucata de masa pt cina sau caldura sobei:).

Dar savoarea a venit de la ceilalti. O mare varietate: americani, australieni - indeajuns de multi incat sa masuram mintal pe harta daca Australia e mai aproape de Nepal decat Romania! (din categoria "mental trap", aveam senzatia ca sunt asa multi pt ca e foarte aproape, cand colo e chiar ceva mai departe!); israeleieni, dstul de multi, olandezi, elvetieni, cehi, 1 tipa din slovacia; coreeni; englezi si francezi; nemti; spanioli. Si cred ca se mai gasesc.
Din discutiile cu cei de care ne-am apropiat mai tare, am constatat ca majoritatea erau plecati de-acasa pt min 6 luni de zile, in general prin lume/ Asia, iar circuitul nostru era doar o etapa in mai lunga peregrinare.

                      Andreas & Florence din Elvetia, care la 25 de ani vazusera deja 3/4 din lume:)


Pentru mine a fost o lectie vis-a-vis de flexibilitate in materie de echipament, organizare, abordare mentala etc. Asta pt ca noi am mers chititi pe circuit, cu echipament de munte corespunzator pentru vreme naspa - ceea ce n-a fost rau deloc, dar probabil ca s-ar fi putut si mai light.

De fapt, am fost chiar surprinsi sa constatam ca au fost destui care au trecut pasul la 5400m pe zapada (incepand de la 4000m) in "snickers", nici macar bocanci de vara.Fara vreun fel de bete. Si aici nu vorbesc de ghidul nostru, pentru care nu ne facem griji, ca oricum ne dadea lectii la mers:). Multi nu aveau nici saci de dormit, de aceea, mai sus, unde puteai sa-ti iei camera dar daca nu comandai si mancare, nu primeai si de invelit (sic!), se facea un adevarat maraton de adunat paturi. Unii nu aveau nici manusi si caciula, nu mai vorbim de ochelari de altitudine. Dar astea se cumpara pe parcurs, pana la 4000m tot mai gasesti. Ca si poncho-uri de ploaie sau sosete din lana de iac. Sunt din categoria "se poate si asa", nu recomandam, dar e o mostra de diversitate a lumii.
Am inteles astfel cat de multi sunt cei care au o perceptie "comerciala" asupra acestui gen de circuit. Noi am fost putin mai...naivi...ne-am pregatit sa mergem la muntele adevarat, dar asta, ce sa vezi era putin mai incolo, ne saluta din mers cativa km mai incolo:). Partea buna - inca un motiv in plus sa revenim.

Inapoi la oameni: in principiu, cei care pleaca sa faca asemenea demersuri sunt oameni deschisi. Nu au existat bariere de limba, toti vorbeau cumva engleza.

Din categoria surprize placute & (din nou) stereotipuri, una din cele mai bune engleze pe care le-am auzit, fara sa-mi dau seama de limba materna, a fost din partea unei frantuzoaice! Fiecare avea ceva de povestit, fiecare renuntase la ceva ca sa fie acolo: job plictisitor, bani, apartament inchiriat, prietena...Dar toti manifestau o mare deschidere, interes pentru alte culturi, alte locuri. De unii ne-am simtit chiar apropiati, un olandez avea un unchi roman, iar o tipa din Israel avea chiar tatal roman si fusese in tara cand era mai mica. Isi amintea ca avem munti frumosi:).

Ne-a trecut de mult ori prin minte ca pt ei, vesticii, e mai simplu sa lase totul in urma si sa plece, pt ca au sisteme sociale bine puse la punct, in care n-or sa moara de foame cand revin; si au din start mai multi bani pt calatorii. Si totusi, daca e sa fim sinceri, asta e un pretext. Stim bine din experientele unui prieten apropiat ca in asia se poate trai decent cu 200-300$/ luna/ pers, fara sa faci nimic. cand te apuci de ture de-astea, nu te duci la hotel de 5 stele.

Olanda & Australia 

Overall, trecand peste screening-ul de echipament si stereotipuri mentale despre natii, am descoperit oameni calzi, unii chiar cu preocupari similare - apropo de o discutie despre optimizari pt Gogle search si Adwords la 4000m, la lumina lumanrii, dupa ce ne-am incalzit o ora la o soba care functiona cu motorina si caca de iac, si duhnea in consecinta.

Am descoperit oameni care doreau sa afle despre cum e in alte culturi, inainte de a se "inregimenta" sa munceasca intr-a lor pe termen nedeterminat; altii care isi ironizau radacinile si doreau sa traiasca clipa pe-ndelete; altii care doar doreau sa-si testeze limitele.

Tot la capitolul oameni, cei mai impresionanti sunt localnicii, cei multi pe care nu apuci sa-i cunosti. O cumatra proprietara de pensiune, care vorbea bine engleza, harnica foc, intreprinzatoare si cu "notorietate" pentru cel mai bun "apfel-strudel" din sat. Asta am aflat pe traseu, de la o nemtoaica care mergea intr-acolo, ascultand recomandarile unor conationali care trecusera prin zona. Multele femei care munceau pe langa casa cu copiii mici prinsi in esarfa pe spate;

barbatii de la camp, cu plugul si boii; puzderia de copii - in uniforme, alergand catre/ de la scoala, in papuci cu degetele pe-afara, dar in uniforma;

copiii mici, stand pe prispa, cerand bomboane si cantand melodia traditionala din zona;

fete stand la soare pe prispa sau bancuta dimineata si pieptanandu-se in vazul lumii.

Grupuri de femei in putere, mergand catre loturile de orez sau carand cosuri mari, sprijinite pe frunte; cate un batran pe langa casa, ingrijind vacile. Oamenii mi s-au parut cei mai pitoresti; cred ca ei sunt cei care fac diferenta intre filmele cu peisaje extraordinare pe care le vezi de-acasa, si sentimentul pe care il ai la fata locului. La televizor nu-ti spune nimeni "Namaste!" la tot pasul, deci n-ai cui sa raspunzi:)

Peisajele, perceptia muntelui: cand iei prima data contact pe viu cu peisajele de high altitude, te simti ca intr-un film SF. Nu m-am obisnuit cu trecerea brusca de la banani si portocali si bambus la terenuri aride, culoare predominant maro, falii intregi de nisip care par ca acum o iau la vale, "excavatii" in stanca, de parca un excavator gigant a trecut si a racait sute de metri de perete.

                                                                    Palmier la 3000m

                                                                  Feeling de desert

Steguletze colorate budiste, care mai invie si inveselesc peisajul...Senzatia de masivitate si zvelt in acelasi timp. O buna bucata de timp, ii tot explicam lui Hori ca la noi muntii au brazi si verdeata, vegetatie; ca sunt mai pietrosi, nu au asa alunecari de teren si nu intalnesti nisip. Btw, o constanta in cele 3 sapt de tura, mai putin prin zapada, a fost praful, si chiar de multe ori nisipul - asta direct in poteca. Desi rational stiam de ce era totul asa arid si sterp,intervine din nou "puterea obisnuintei".

Cred ca o buna concluzie - corolar a tot ce am scris in acest blog e ca o asemenea excursie e o experienta mult mai puternica la nivel psihic si emotional, decat pur fizic (ca urci de exemplu la altitudinea de 5000m). Are puterea de a zgudui putin stereotiourile si asumptiile, parerile prea bune pe care ajungi sa le ai despre tine sau nemultumirile metafizice care nu-ti dau pace; poate fi o oglinda foarte fidela si fara menajamente:), daca esti dispus sa vezi si sa accepti.

Te mai poate ajuta sa constati ca de fapt exista oameni pe lumea asta care muncesc mai mult decat tine, sau cel putin in conditii mult mai dure. Si o fac pentru supravietuire, nu pentru a-si lua un Q7 sau BMW.

                                               

                                                          De fapt, suntem niste furnici:)


Si ca poate, de fapt, energiile tale nu sunt canalizate catre lucrurile cu adevarat importante, de aceea efortul pare supra-dimensionat.

Cel mai important ramane insa impactul calatoriei asupra modului in care am ajuns sa ne raportam noi la viata de zi cu zi si sa constientizam ce ne dorim sa facem cu vietile noastre, ceva care sa conteze. Pentru noi, si pentru altii. Si mai ales pentru Alex.

am revenit acasa

Acum suntem acasa, e liniste, Alex doarme dus dupa o tura de alergat si chiuit in parc. Cat am lipsit si-a tras o freza de Einstein si a invatat sa rada in hohote. Nu mi-e greu sa imi imaginez cum tataie (aka Sorin) si bunu' (aka tata) si-au adus contributia.
De-a lungul experientei asiatice am evitat sa vorbim despre el, mai putin scurtele telefoane sau sms-uri prin care sa ne convingem ca inca il mai avem acasa. In schimb ne-am holbat la toti copiii de pe drum, le-am facut poze dupa poze si le-am dat bomboane. Candy, rupees, namaste - micii nepalezi au invatat repede ca orice strain stie aceste cuvinte. O bomboana le face ochisorii sa sticleasca, rad cu trofeul strans in pumn si o iau la fuga sa il puna in siguranta. Noi ramanem cu imaginea, eventual cu o poza si cu gandul acasa.

 

Alex face astazi 20 luni. Mi-as fi dorit sa continuam peregrinarea dar avem cateva motive mai puternice de a fi acasa - el este motivul principal. Si totusi, ma uit cu jind la un calendar in care vad ca peste alte 20 luni vom putea pleca impreuna, oriunde in lume. Deja va fi baiat mare, cu mai mult de 3 ani la bord.

cum am facut noi planul de calatorie

Ii datoram Magdei ideea de a vizita Nepal-ul, ca urmare a invitatiei la nunta facuta acum vreo 2 ani. Si viselor si albumelor cu himalaya pe care am inceput sa le am de la 15 ani, de cand am inceput sa ma catar. De-a lungul timpului, parea doar un vis indepartat; sa fii in himalaya, sa vezi si sa simti Annapurna in jurul tau, era ceva ce se putea intampla doar in filme. Si totusi, abia ne-am intors din ShangriLa.

Primii pasi in Asia i-am facut prin Delhi, unde am si facut o escala de 3 zile pigmentata cu chicken curry, paneer si milk tea. Cei 20 de milioane de locuitori din Delhi par a-si duce viata pe strada iar lupta pentru supravietuire este constanta nu doar la oameni, dar si la caini, maimute, vaci sau veverite. Contraste neimaginabile intre vechi si nou, intre britanic si indian, intre cei ce-si duc traiul pe strada sub o copertina de frunze de banan si cei din centrul financiar - daca ma gandesc bine nu am acceptat rational multe din imaginile din Slumdog Millionaire, dar acum pot revedea filmul cu alti ochi.

 

Pe 6 noiembrie, dimineata, am aterizat in Kathmandu pe o vreme superba, cu planul de a petrece 3 zile vizitand orasul, dupa care sa plecam spre Annapurna. O usoara schimbare de strategie si plecarea se precipita la recomandarea unei agentii locale, pentru a profita de fereastra de vreme buna care se anunta; imbunatatim de asemenea si setup-ul initial : vom avea ghid, iar Hori, ca si trekking guide, se dovedeste a fi un super pasaport pentru descoperirea Nepalului.

 

Plecam asadar pe 8-noiembrie din Kathmandu, echipati pentru 3 sezoane si 5500 metri altitudine - fara porteri, ca sa simtim traseul - si timp de 6 ore ne uitam pe geam cum in fata noastra se schimba peisaje magnifice, o combinata de rauri de munte, bananieri si portocale, varfuri inzapezite si populatie multicolora. Nu ne depaseste nimeni pe traseu, totusi viteza medie nu depaseste 25km/h. Este o realitate de care trebuie sa tinem cont si in planurile viitoare.

 

Circuitul propriu-zis incepe la BesiSahar (800m) cu vizarea permisului de Annapurna Conservation Area si primii kilometri pe drumul forestier spre Bhulbhule. Zilele trec rapid, urcam usor spre 4000 metri strabatand regiuni din ce in ce mai aride, desertice chiar in anumite locuri. Traversam lantul Annapurna dinspre sub spre nord vest la 5400metri, prin pasul Thorung La - cel mai inalt punct din traseu - si continuam marsul pe latura vestica a masivului, deja la altitudini de sub 3000 metri si clima tropicala.

 

Abordam motorizat cateva zeci de kilometri cu un local bus (foarte similar montagne russe, fara centura de siguranta insa) si ajungem in zona aproape mediteraneeana de la Tatopani, izvoarele calde, unde facem baie in aer liber, ca pe malul Cernei. Ultima zi de trekking sfarseste in Nayapul, de unde de imbarcam in local bus spre Pokhara. Spre satisfactia mea, Hori obtine un loc pe acoperisul foarte aerisit al bus-ului, de unde pot admira privelistea si partenerii de trafic care trec razant pe langa noi.

Deja ajunsi in Pokhara suntem in civilizatie, cu Internet wifi, friptura de pui si laundry service. Apa curenta, apa calda, bere - toate atributele asteptate de la un oras turistic, principalul punct de plecare in circuitele din zona Annapurna. Relaxare, shopping, telefon acasa si tourist bus spre Kathmandu. Hori a plecat deja inaintea noastra, ne descurcam singuri sa regasim hostel-ul ShangriLa - GPS-ul este intr-adevar una dintre inventiile de salutat si respectat in conditii de acest gen.

 

Pe zile, pe momente, pe altitudini si coordonate GPS, in posturile din zilele urmatoare.

ziua 1: Kathmandu - Besi Sahar - Bhulbhule

8-nov

A venit si ziua in care chiar sa incepem Calatoria. Tot ce am facut pana acum a fost doar un biet preambul, o etapa de pregatire psihica pentru ceea ce urmeaza. Circuitul, asa cum il numim noi, cunoaste diferite denumiri in functie de vorbitor: Annapurna Trek, Annapurna Circuit, Annapurna Round, etc; il deosebim astfel esential de Annapurna Sanctuary, o tura de 10-12 zile care culmina cu o noapte petrecuta in Annapurna Base Camp, sau ABC cum o denumesc criptic cunoscatorii zonei.

 

Circuitul (nostru) in jurul Annapurnei are o lungime de peste 200km - din care aproximativ 70 noi i-am parcurs in local bus, in zona vestica - iar punctul maxim atins este la 5416m, pasul Thorung La. Enigmatic, pe toate hartile intalnite, ii este atribuita calitatea de "World's biggest pass" desi nimeni nu poate explica ce inseamna: nu este desigur cel mai inalt, nu pare a fi foarte lung sau foarte lat, cel putin comparat cu ce stim din muntii europeni. Este totusi la peste 5000m, expus la vanturi deosebit de puternice si potential periculos la o schimbare brusca a vremii. High altitude, cam asta inseamna de fapt.
Asa cum am masurat pe GPS, de-a lungul celor 20 zile de trekking am reusit sa depasim 14.000 de metri de ascensiune totala. Tinand seama ca punctul de plecare, BesiSahar este la 800metri, inseamna ca am reusit sa urcam de aproximativ 3 ori cei 5.000metri diferenta maxima de nivel. Cu rucsaci de 15-16kg, pare o performanta in sine, nu?

In Kathmandu, ora 7 dimineata, luam un taxi de 250 rupii din Thamel pana in periferie, unde este statia de minivan pana la BesiSahar. Alegerea este buna, cei aproximativ 140 de kilometri se fac in 5-6 ore de alergat cu minivan-ul (500 rupii, turist price) . Viteza maxima inregistrata, undeva in jur de 90km/ora. Senzatiile - uneori de nedescris :) este important de mentionat ca nu a reusit nimeni sa ne depaseasca iar noi am facut niste depasiri pe serpentine, aproape la limita decolarii. In spiritul nepalez, soseaua pe care mergem este denumita highway - leaga Kathmandu de Pokhara - dar este in fapt o banda de asfalt pe care intra fix 2 camioane, fiecare cu rotile din stanga ruland pe griblura de pe marginea drumului. comparatia cu drumurile judetene de la noi este putin exagerata, uneori gropile si lipsa totala a parapetului si a semnelor de circulatie te duc cu gandul la drumurile secundare dinainte de '89. Dar, bine ca exista acest drum, ingust si super aglomerat, pe care il poti folosi cu succes ... dar doar daca beneficiezi de un sofer local cu initiativa, cum am avut noi norocul!

 

La ora 11.00, spre surprinderea noastra, oprim la unul dintre numeroasele mici restaurante de pe marginea drumului, unde toti calatorii se aseaza la masa de pranz. Este primul contact cu viata normala a nepalezilor, nu are nici o legatura cu zonele pregatite pentru turisti. Un singur fel de mancare, dal-bhat, mancarea traditionala: orez cu linte, cu o garnitura de spanac, cartofi cu curry si cateva muraturi condimentate. Dau o tura in vecinatate pentru a cauta un loc linistit si descopar cum se prepara orezul: este pregatit intr-un cazan urias de fonta, pe un cuptor de pamant in spatele restaurantului. Spre deosebire de pilaful nostru traditional, aici orezul este de fapt inabusit nu fiert si este pregatit in maxim un sfert de ora. Se servesc zeci de portii, iar pe masura ce cazanul se goleste, se adauga orez proaspat din sac si se amesteca bine cu cel existent.

Nu se mananca decat cu mana dreapta, fara tacamuri. Initial, practica te izbeste si o consideri barbara - amestecarea garniturii de linte cu orezul si spanacul fiert intr-o pasta framantata cu mana, direct in tava pe care se serveste te poarta brusc in evul mediu si te intrebi, retoric: "de ce?" M-am intrebat de multe ori de ce de-a lungul calatoriei dar nu am cautat in mod activ raspunsuri folosind grila noastra de civilizatie. Cred ca acceptarea faptului ca este pur si simplu altceva este primul pas spre intelegere. Tacamurile exista peste tot si preventiv, ca si turisti, am primit cate o lingura din partea casei pentru a nu muri de foame. Incerc timid sa copiez miscarile lui Hori si reusesc sa depasesc momentul, imi prepar mancarea cu mana dreapta si ma intreb daca este prudent sa accept si suplimentul de curry pe care mi-l ofera gazda. Am proaspat in minte paragraful in care turistii sunt sfatuiti sa manance cu grija mancarea locala, sa se asigure ca apa folosita este tratata, iodata, legumele sunt proaspete, a nu se consuma carne, etc. Imi doresc sa nu fi citit acele lucruri deoarece o parte importanta a experientei o reprezinta patrunderea in intimitatea locului, iar acest lucru nu-l poti face daca pastrezi barierele de siguranta pe care civilizatia de acasa le impune ca standarde de facto.

Realitatea este ca mancarea este foarte buna, consumata cu mana este si mai delicioasa, iar portia de mango pickles, probabil importata din India deoarece are exact acelasi gust, te face sa razi si sa plangi in acelasi timp. Pe scurt, suntem acceptati, ne bucuram de masa si de tovarasia localnicilor, ne spalam pe maini si bem o carafa de apa si sarim inapoi in minivan. Cu burta plina, timpul trece mai repede. Nenumarate escale in care oamenii urca si coboara, privim atenti pe geam daca nu cumva si rucsacii nostri vor face popas pe traseu, dar totul este in regula. Cred ca doar in primele 2-3 zile am incercat sa fiu cu ochii in patru, deoarece am simtit cu toata fiinta ca nu apartin locului si ca oricine te vede si inceraca sa profite, dar mi-am dat seama destul de repede ca gresesc fundamental si ca Nepalul este 100% safe pentru turisti, atat in ceea ce priveste siguranta fizica cat si cea materiala. Nu am vazut sau auzit de-a lungul celor 3 saptamani vreo tentativa de furt sau vreo experienta neplacuta din acest punct de vedere, in nici unul dintre grupurile de straini pe care le-am cunoscut.

BesiSahar este un oras destul de important, poate si datorita pozitiei privilegiate din Annapurna Circuit si fluxului de turisti (cateva mii pe sezon) care il tranziteaza. Pentru noi a trecut ca o naluca: fiind la inceput am aplicat principiile cunoscute, merem repede sa ajungem la destinatie. Abia mai tarziu, trebuie sa recunosc, am inceput sa consideram faptul ca procesul in sine conteaza, si ne-am luat timp ori de cate ori a fost nevoie pentru repaos, vizite, masa la pranz si alte "mici" placeri de-a lungul trek-ului. Iar aceasta intelepciune vine mai repede sau mai tarziu, in functie de cat de mult vrei sau nu sa te apropii de oamenii si cultura pe care o tranzitezi de-a lungul celor 20 si ceva de zile.

Durata este doar orientativa, si reprezinta un indicator standard pentru o echipa ca noi, care nu s-a grabit dar nici nu a petrecut zile in fiecare localitate, sau macar in fiecare zona reprezentativa. Pentru urmatorul trek, vom avea cateva zile tampon, in care sa ne bucuram mai mult de ceea ce putem invata, precum si de interactiunea cu localnicii. Esential in aceasta intreprindere a fost Hori, deoarece bariera lingvistica este importanta cu oamenii de varsta medie - este greu sa treci peste cele cateva cuvinte pe care le stiu cu totii in engleza.

Cu gandul la ceea ce vom face de azi incolo, ne vizam permisul de Annapurna si ne inregistram cardul TIMS la primul post de acest fel pe care il vedem pana acum. Sunt o prezenta constanta in zona si asigura atat trasabilitatea - in caz de accidente sau disparatii, cel putin se stie ultimul checkpost - cat si faptul ca verifica valabilitatea permiselor si faptul ca turistii si-au platit taxele. Ca si in cazul permiselor de alpinism, taxele de trekking sunt o sursa importanta de venit pentru guvernul central.

O parte din acesti bani ii regasim investiti in modernizarea circuitului, iar aceasta este o veste buna. Am intalnit poduri serioase cu structura de otel (cu 2-3 exceptii, improvizatii temporare), zonele de alunecari de teren izolate si semnalizate, intersectiile importante sunt semnalizate iar panouri exterioare de orientare se regasesc in majoritatea locurilor turistice. E de luat in seama cat de serios se preocupa o tara atat de saraca de gestionarea banilor publici: cel mai probabil vor finaliza Annapurna Highway, fara a folosi alte instrumente decat rangi si baroase, mai repede decat vom termina noi Autostrada Soarelui. Tot 200km, doar ca nu exista utilaje, are diferenta de nivel de 5000 m si este in Himalaya !

Spre Bulbule mergem pe o bucata de drum forestier in stare buna, cateva jeep-uri si un local bus ne depasesc dar noi suntem incantati de descoperirile pe care incepem sa le facem. Palcuri de bananieri apar permanent pe marginea raului, lotusul alb este inflorit, iar in dreapta suntem insotiti de privelistea incredibila a masivului Manaslu.

 

Este socant, cel putin pana ne obisnuim, sa simtim ca sunt 30grade afara, poti culege portocale si banane de pe marginea drumului, iar la o aruncatura de bat sa vezi zapada si ghetari si norii care alearga non-stop in jurul 8 miarilor. Am mai avut aceeasi senzatie prin Elvetia-Italia, cred ca la lacul Magiore, unde stateam langa palmieri in ianuarie si vedeam Alpii incarcati de zapada la 50 km distanta. Doar ca aici peisajul este coplesitor, muntii nu par neaparat inalti cel putin cand ii privesti de departe, insa acopera o suprafata atat de mare incat masivitatea lor domina orizontul. Suntem niste furnicute care privim spre varful zgarie-norilor.

Nu ne oprim aproape deloc din vorbit cu Hori, pe care il asaltam literlamente cu intebari despre el, despre familie, despre Nepal, despre porteri, despre ghizi, despre munti, despre orice.

 

Exista o distanta peste care nu vom putea trece toata excursia si pe care simt ca abia la final, cand isi va fi terminat misiunea si corespondeaza cu noi pe email, o vom putea depasi: noi suntem Madam si Sir (pronuntat Shir), el este Hori. Punct. Este un dat, si vom remarca acest lucru la toti ghizii intalniti pe traseu. Este respect, este datorie, este cultura din care fac parte - nu se trece cu nici un pret peste formalitatea relatiei.

Iar din vorba in vorba depasim Khudi, un posibil loc de popas pentru cei care nu vor sa se grabeasca deloc - cateva lodges idilic plasate peste rau ne imbie cu portile deschise.

 

Am facut aproximativ 2 ore pana aici si nici nu se pune problema sa ne oprim, tinta noastra este Bulbule. Continuam in acelasi ritm, facem poze peste poze cu Manaslu care domina perspectiva si ajungem la urmatorul checkpost unde ne vizam "pasaportul de Annapurna". Drumul continua pe partea dreapta a raului, pe care il traversam cu curiozitate: este primul pod de acest fel pe care il vedem si inaintam cu grija; chiar daca nu bate vantul, este nevoie de ceva echilibru si cumva trebuie sa intelegi momentul de balans si sa oscilezi impreuna cu structura metalica. Ne intersectam cu 2 scolari in uniforma, sa tot aiba 7-8 ani: Na-maste ! este un "hello" cu conotatii traditionale si s-ar traduce aproximativ prin "................".

 

Nu avem noroc la primul tea-house, care arata splendid in asfintit, cu o gradina plina de craite - floarea sfanta a hindusilor, pe care o folosesc in orice ceremonie, nu doar religioasa, pe post de ghirlanda de pus la gat. Cele cateva locuri sunt deja ocupate si deja imi imaginez o noapte dormita in sala de mese, cum s-ar fi intamplat in muntii nostri. Ei bine, nu, Hori continua 5 minute pe drum si descoperim ultimul tea-house din Bulbule, cu o priveliste incredibila spre Manaslu si HimalChuli. "Cascade View Lodge" isi datoreaza numele unei cascade de cateva zeci de metri, care ozoneaza aerul in vecinatate.

 

O prima surpriza placuta, spre deosebire de ceea ce ne imaginam noi, in fiecare lodge exista camere duble, cel mult triple, pentru a asigura nu doar confortul dar si intimitatea trek-erilor. Este clar o invatatura pe care au desprins-o din cerintele clientilor, deoarece localnicii folosesc o singura camera mare atat pe post de bucatarie cat si de dormitor. Ne bucuram de o seara calda, pe malul raului care bolboroseste in spatele casei. Cina o luam in tovarasia lui Alex si Matt, singurii 2 oaspeti in afara de noi. Dal-bhat pentru mine, incercand sa imi perfectionez felul de a manca si reusesc sa imi pastrez tot timpul mana stanga in poala, pentru a nu atinge si impurifica mancarea. Bem aproape tot timpul masala tea, un ceai negru cu lapte si condimente, mai puternic sau mai slab in functie de gazda.

Intalnirile de acest gen sunt foarte frecvente iar schimburile culturale sunt poate la fel de intense ca cele cu localnicii. Discuti liber despre orice si oricum, protejat de anonimatul pe care ti-l da trek-ul. Afli ca oamenii vin din Statele Unite, unde practica in mod activ ski, snowboard si trekking. Descoperim ca Alex isi are originile in Ungaria si Cehia si tocmai ce a vizitat Europa de Est pentru a-si descoperi arborele genealogic. Matt si-a parasit job-ul pentru a avea suficient timp liber si a explora Nepalul si India pe indelete deoarece simte nevoia acestei eliberari din cotidian. Sunt convins ca de-a lungul excursiei vom descoperi oameni diferiti, si totusi cu ceva comun, pasiunea de a descoperi locuri, oameni si civilizatii noi dar si pasiunea de a impartasi aceste experiente si abia astept ca zilele sa curga si sa putem continua periplul.

 

In ultimele momente de lumina, cu soarele apunand rosu in spatele nostru, pastram pe camera cateva imagini superbe cu Manaslu, cu ghetarul somital parca in flacari. In partea stanga, despartindu-l de Himal Chuli, se afla pasul Larke (Larke La), pe unde se face acesul spre tabara de baza Manaslu, la o distanta de aproximativ 10 zile de mers de aici. Distantele sunt inselatoare, din locul unde stam la aproximativ 1200m altitudine vedem cu ochii mintii cum putem cuceri varful de peste 8.000 de metri in urmatoarele zile. Si cu ceste ganduri marete, mergem la culcare. Prima noapte in Annapurna, cald in sacul meu de iarna, dorm neintors pana dimineata la ora 7 cand toata lumea se trezeste la viata.

ziua 2: Bhulbhule - Bahundanda - Jagat

9-nov

Ne trezim la revarsatul zorilor, dupa aproape 10 ore de somn. Si aici cocosii au acelasi obicei din Europa, de a saluta rasaritul soarelui; li se adauga cu succes o vitica care isi face pregatirea de dimineata si cei 4 copii ai gazdei care incep sa rada si sa se joace afara.

Ca in orice cultura asiatica, nici in Nepal proximitatea si intimitatea nu sunt atribute de luat in seama in ceea ce inseamna constructiile: orice faci in camera se aude cu usurinta in toate celelalte camere. Intimitatea este asigurata insa de discretia co-locatarilor, care sunt antrenati sa nu asculte si sa nu se intereseze de ce fac ceilalti. In acest tip de convietuire, se pare ca nu exista capra vecinului. Legat poate si de acest lucru, peretii caselor nu sunt izolati (lucru de inteles daca in miez de iarna temperaturile nu coboara sub 10 grade la aceasta altitudine) iar vantul si zgomotele de afara patrund cu usurinta.

Descoperim la micul dejun ce inseamna Tibetan Bread in acceptiunea locala, pe care o mancam cu pofta cu gem si ceai. Este ca o gogoasa simpla prajita in ulei, cu o dimensiune variabila. In kathmandu, am comandat 2 si nu am reusit sa le mancam, aici am comandat una pentru a nu fi risipitori iar Corei nu i-a ajuns nici pe o masea. Micul dejun pare a fi o necesitate a turistilor, localnicii inclusiv Hori nu mananca aproape nimic dimineata, mai putin o cana de ceai. Prima masa este cea de pranz, in jurul orelor 11-12, in care mananca dal-bhat. Ca si occidental obisnuit cu varietatea, ramai uimit de faptul ca nepalezii nu mananca nimic altceva, chiar daca exista si li se ofera. Atat la pranz cat si la cina, o portie generoasa de dal-bhat este suficienta. Fructe proaspete consumate pe tot parcursul zilei completeaza acest fel spartan de a-ti astampara foamea.

Trag deci concluzia ca cele 15-20 de feluri de mancare pe care le-am intalnit in toate meniurile (aprobate de consiliul turistic local) sunt pregatite special pentru turisti, iar localnicii nu sunt interesati de ele.

 

Astazi este o zi obisnuita din cursul saptamanii iar copii incep sa umple poteca in drum spre scoala. In conditiile lipsei cronice de infrastructura si de bani, este totusi uimitor si incurajator sa vezi cat de in serios este luata problematica scolilor, care apar in fiecare localitate mai mare si par a fi bine intretinute din banii comunitatilor locale. Copiii poarta uniforme colorate, diferite in functie de fiecare scoala sau district (nu mi-am dat seama) si i-am putut vedea in aproape fiecare zi atat pe drum spre scoala cat si in curtea scolii unde practica diverse activitati. Probabil adaptat specificului local, in care parintii sunt la munca campului toata ziua, si copii isi petrec cea mai mare parte a timpului la scoala, pe care o parasesc in cursul dupa-amiezii. Pentru a se adapta mai bine la cerintele vietii moderne, cateva scoli au avut initiativa de a colecta bani de la turisti pentru a se dota cu calculator si acces internet. Sper sa reuseasca, fiecare dintre noi contribuind cu 100-200 de rupii (1.5 - 3 dolari). Astept de la ei cateva emailuri prin care sa isi anunte sponsorii ca au reusit ce si-au propus.

Drumul pe care vom merge in urmatoarele 10 zile urmeaza puternicul rau Marygandi (Marygandi Khola) ale carui izvoare se gasesc sus in munte la 4000 metri, in zona masivului Thorung, tinta noastra pentru prima parte a trek-ului. Alimentat de ghetarii vesnici, raul are o culoare albastru-verzuie laptoasa si uneori ai senzatia palpabila ca macina muntele si cara cu el, spre confluenta cu fluviul ........ particule mici-marunte de Himalaya. Si nu sunt departe de adevar, in zonele linistite are pe margini adevarate plaje cu nisip alb, mai fin decat orice nisip din apropierea oceanului. Chiar si acum, in plin sezon uscat, Marygandi are un debit impresionant si vuieste in canioanele pe care le strabate. De-a lungul vaii, raul este singura sursa de energie si vedem din loc in loc amplasate hidrocentrale de mica putere, care aduc lumina electrica in satele pe care le strabatem. Este o inovatie a ultimilor 20 de ani, timp in care organizatii din intreaga lume au sprijinit efortul de dezvoltare al comunitatilor din zonele frecventate de turisti.

Intalnim pe drum mici cantoane de 4-5 case, dintre care unele isi deschid portile pentru turisti iar gazdele merg la cursuri de pregatire de turism rural. Se pierde putin din autenticitate, desigur, dar se castiga in ceea ce inseamna confort si predictibilitate, doua atribute care reusesc sa atraga din ce in ce mai multi turisti in grupuri organizate, o sursa importanta de bani pentru localnici. Noi privim cu superioritate (desigur subiectiva si uneori nelalocul ei) grupurile organizate, care angajeaza armate de ghizi si porteri si incearca sa isi recreeze ambientul familiar din Alpi sau din alte masive "civilizate". Fata de noi care avem o suma de aproximativ 15 dolari pe zi de persoana cu totul inclus, ideea de a face parte dintr-un astfel de grup ai carui membri platesc in jur de 100 dolari pe zi pare total deplasata.

 

Sunt la vanatoare de peisaje si ma bucur stiind ca am de rezerva atat baterii cat si carduri de memorie suficiente pentru a aduce toata Himalaya acasa. Am reincarcat azi-noapte gratuit acumulatorii camerei si acum avem cateva zile de autonomie. Vom vedea mai incolo cum ne descurcam, deoarece m-am decis in ultima clipa sa las acasa sursa de curent verde, covorasul solar pe care am reusit sa il cumpar in Romania. Cel mai probabil vom plati cateva rupii pentru reincarcarea acumulatorilor, atat pentru camera cat si pentru GPS, care va incepe sa consume mult mai rapid acumulatorii pe masura ce temperatura va scadea.

 

Depasim Ngadi cu cateva lodges frumos decorate si incepem sa urcam spre Bahundanda, o mica localitate care domina valea de la cei 1800 m unde este ancorata. Drumul poate fi parcurs si de-a lungul raului, fara efortul de a urca si cobora cei aproximativ 600m diferenta de nivel, dar Hori ne sfatuieste sa alegem aceasta ruta pentru a vedea un sat intemeiat de Bahuni, cea mai importanta casta in ierarhia traditionala nepaleza. Urcam pe trepte de piatra vechi parca de sute de ani, realitatea este ca sunt intretinute permanent si nu ne dam seama de vechimea lor. Desi noua ni se pare mai greu sa urcam pe trepte, si cautam poteci care sa le ocoleasca, este usor de imaginat ce se intampla aici in sezonul ploios, cand potecile pietruite si miile de trepte din piatra slefuita devin singurele mijloace de comunicatie intre satele raspandite pe coaste dealurilor.

 

Pentru ca inca suntem in zona pre-alpina, toate varfurile pe care le vedem sunt generic denumite dealuri, desi unele depasesc lejer 4000m altitudine. Aici muntii incep de la 5.000 metri iar varfurile care au nume sunt musai de peste 6-7000 metri. Altfel, sunt doar dealuri. Imi amintesc de un film mai vechi cu Hugh Grant, "The man that climbed up a hill and came down a mountain" si rad in sinea mea de lupta data atunci pentur a recunoaste un deal scotian ca fiind munte, adica sa aiba peste 1000 metri.

Ne oprim cu totii in mijlocul satului, este un loc de popas pregatit special pentru porteri, o constructie tipica Himalaya cu 2 etaje de banci, una pentru bagaje alta pentru odihna oamenilor. Le stiam din poze si acum este prima oara cand le gasim si pe traseul nostru, semn ca tocmai am parcurs o zona mai abrupta si trebuie sa ne odihnim.

 

Lasam bagajele si urcam inca 50 de trepte pana la hotelul cel mai vechi si care ocupa pozitia cea mai inalta din Bahundada. Atmosfera este idilica, avem la picioare toata valea parcursa pana acum, impanzita de terase pe fiecare coasta de deal despadurit.

 

Cultivarea orezului este principala activitate pe acest palier de altitudine iar muntii sunt impanziti de canale si tuburi colectoare pentru apa atat de necesara agriculturii. Orezul are nevoie de nu mai putin de 6 luni de zile pentru a ajunge la maturitate, fiind plantat inainte de muson si cules acum, in prima luna de iarna. Tipic agriculturii de subzistenta, pamantul este impartit si lucrat pe mici loturi familiale, care se mostenesc, se impart si se comaseaza in cadrul aceluiasi clan.

 

Nu ma pot opri sa nu remarc grija cu care este cultivat fiecare petic de pamant fertil si efortul urias pe care satenii il depun de generatii pentru a smulge muntelui mici suprafete de teren pietros pe care sa isi cultive orezul, graul, porumbul sau orzul traditional. O buna parte din aceasta recolta ia drumul comertului, in schimb primind piei de yak sau de capra, carne uscata, sare si podoabe. De-a lungul lui Marygandi Khola este unul dintre principalele culoare comerciale inca din secolul al 14-lea, care face legatura intre tinuturile inalte alte Tibetului si valea hranitoare a Nepalului.

 

Plantele pe care le crestem acasa in ghiveci se dezvolta natural si le regasim in deplina lor splendoare. Se vede diferenta: craciunite uriase, ficusi cu corola impresionanta, palcuri puternice de bambusi ce se inalta in fiecare vaioaga - plane exotice care aici traiesc in mediul lor natural si pe care ne oprim non-stop sa le admiram si fotografiem.

 

O nota lipita pe peretele hotelului ne reaminteste respectuos, dar pe un ton din care razbate tristetea, ca lucrurile nu mai sunt ceea ce au fost. Hotelul este proprietatea unei familii mandre de bahuni, care exista aici din timpuri stravechi, si care au fost martorii schimbarilor aduse de civilizatie. Pe vremuri, doar din aceasta casta se recrutau invatatorii, profesorii sau cei ce lucrau in administratia regala. Aveau privilegiul de a merge la scoala si nu aveau voie sub nici o forma sa se casatoreasca cu membrii ai castelor inferioare. Acum, acele vremuri au trecut si bahunii solicita turistilor care se opresc in hotel sa aiba cel putin respect pentru locurile pe care le viziteaza si sa incerce sa iasa de pe drum si sa-si ia timpul necesar pentru a intelege cultura locala si modul in care curge viata de zi cu zi. Probabil ca au vazut multe in cei 19 ani de cand au deschis hotelul (asta inseamna nu mai devreme de 1990, iar acesta este primul hotel din zona). Incerc sa imi imaginez care erau sentimentele si experientele celor care au vizitat aceste locuri din 1960 incoace, dupa cucerirea Annapurnei de echipa lui Maurice Herzog si Lachenal.

Continuam drumul printre lanuri de orez si culturi de legume diverse; recunoastem in cateva locuri dovleci, cartofi, morcovi sau varza, dar vedem si plante straine, pe care Hori le identifica cu nume exotice, inclusiv vedem papaya si un fel de ridichi albe uriase, similare cu napii. Viata curge exact "ca la tara" cu familii intregi lucrand la camp, se opresc la umbra sa bea apa si sa-si ia pranzul la ora 12.00.

 

Ne oprim cateva minute la un mic lodge unde bem suc proaspat de portocale verzi - identificate ulterior ca fiind clementine - la acelasi pret ca o sticla de apa minerala sau de Coca-Cola, care aici pare un fel de bautura nationala, o regasesti in orice ungher din Himalaya. Ca oriunde un lume, Coca-Cola are o forta de distributie rivalizata doar de Tuborg, Pringles si tigarile locale. Aceste produse, desi nu sunt critice pentru nimeni, le vom regasi permanent, pe tot circuitul.

 

Luam masa de pranz la Cristal Guest House, pe care Lonely Planet il identifica drept "recomandarea zonei, cel mai pitoresc restaurant si care ofera mancare cu specific nepalez de cea mai buna calitate". Suntem deja la masa intr-o companie eterogena, cu trekkeri din Australia, Olanda, Germania, Franta si Israel. Ne pastram unicitatea si vom fi recunoscuti destul de simplu pe traseu drept "the romanians", in aceasta perioada fiind singurii reprezentanti ai Romaniei in zona. Este oarecum inedit sa te opresti la pranz pentru o masa copioasa in mijlocul traseului, este contra obisnuintei noastre dar ne conformam si o consider de fapt inca o ocazie de socializare si cunoastere a celor din jur. Iar mancarea este oricum usoara, remarcam cu surpriza ca nu am mai mancat carne de cel putin o saptamana si nu-i simitim deloc lipsa. Timpul curge altfel aici, pranzul se desfasoara pe durata a cel putin 2 ore, inca o dovada a faptului ca mancarea se prepara si se consuma pe loc, indiferent ca este vorba de o supa sau de un fel mai complicat. Viata la tara are beneficiile ei!

 

Drumul ne poarta mai departe de-a lungul raului, avem parte de o surpriza la un moment dat si suntem nevoiti sa traversam raul pe un pod improvizat din bambus, destul de nesigur la prima vedere si foarte elastic. Filmam traversarea, nici un eveniment demn de remarcat cu exceptia urcusului care urmeaza, o costisa abrupta urmata de o coborare rapida spre albia raului, la 500 de metri in amonte.

 

Descoperim rapid ce se intampla, poteca traditionala este acoperita de stanci cazute si de ramasite de arbori, rezultat al muncii unei echipe de drumari trudind de cativa ani la un drum de aproximativ 100km, care sa lege satele de pe vale. Fara alte peripetii am depasit altfel Ghemu si Syange, posibile locuri de odihna peste noapte si in scurt timp ajungem in Jagat, tinta noastra pentru astazi.

 

Hori ne conduce sigur de el prin sat si poposim in ultimul guest house, care se dovedeste si cel mai bine intretinut din ce am vazut pana acum. Avem o camera cu o perspectiva spectaculoasa spre vale si ne uitam la siruri de porteri si magari care se scurg in jos dispre munte si care vor petrece noaptea probabil tot in Jagat. Se intuneca repede in aceasta perioada a anului si profitam de putina lumina ramasa pentru a face un drum pana la scoala pentru o mica donatie in beneficiul calculatorului si internetului.

 

Un dus fierbinte si o coca-cola rece, inca la un pret foarte rezonabil, incheie seara. Pentru necunoscatori, atat gatorade cat si coca-cola sunt recunoscute ca foarte bune anti-diareice si preventiv am baut cate o cola aproape in fiecare zi pana am ajuns la high altitude, unde trebuie sa te gandesti bine daca investesti 2-3 dolari intr-o coca-cola sau te concentrezi sa-ti fie bine si cam atat.