Ultimele grupe tocmai pleaca din highcamp, deja intarziati dupa parerea mea; vanturile bat cu putere de-a lungul lui Thorung La, la ora amiezii ajung sa sufle cu peste 150kmph. Cred ca vremea este totusi favorabila, doar cateva grade sub zero la aceasta ora si nori trecatori la mare inaltime.
Dupa un ceai fierbinte cu un biscuite incep sa urc pe singura poteca ce serpuieste agresiv inspre trecatoare. Din cand in cand schimb soarele cu umbra si brusc sunt mult mai atent sa pasesc doar in urmele existente, inghetate dar sigure. In dreapta mea, un abrupt neprietenos de cativa zeci de metri coboara direct din poteca spre valea glaciara de mai jos. Arunc o bucata de gheata pentru placerea alunecarii, ia viteza si se zdrobeste de un bloc de granit ceva mai jos. Al doilea are o traiectorie mai fericita si ajunge intreg jos, la 2-300 de metri mai jos in torentul semi inghetat care coboara spre Thorung Phedi si mai departe formeaza Marygandi Khola.
Privelistea iti zburleste parul, imi imaginez ce forte uriase au concurat la ridicarea din mare a varfurilor care ma inconjoara. Stanca sufera si acum, din loc in loc am vazut adevarate lire verticale, bucle de piatra ce se ivesc de sub zapada. Nu mai exista nici un semn de vegetatie, nici un animal salbatic sa tulbure linistea. Doar zapada, gheata, stanca si cer albastru. Nu mai intalnesc pe nimeni pe drum, urc incet sperand sa castig cat mai repede altitudine pentru a ma bucura cat mai mult de peisajele inconjuratoare Aerul este deja rarefiat si miscarile rapide te lasa pe moment paralizat si fara respiratie. Ma opresc destul de des si ma umplu de linistea muntelui, de calm si de stralucire.
E prima oara cand urc singur si imi lipseste prezenta Corei in scurtele popasuri, cand schimbam impresii sau facem poze. Am cutreierat muntii la noi de multe ori fara nimeni in preajma, dar cred ca era perioada cand aveam ceva de demonstrat. Acum, prefer sa fim impreuna tot timpul si nu stiu daca sa imi para sau nu rau ca eu am urcat si ea a ramas sa se odihneasca. Moral check completed, cum ar zice Alex, este ok sa fiu aici atata vreme cat vom traversa impreuna pasul.
Undeva in departare se zareste un podet peste vale, semn ca imi voi continua ascensiunea pe cealalta creasta, voi schimba o vale glaciara cu o alta. Pe masura ce inaintez aud din ce in ce mai clar zgomotul torentului si din cand in cand cate o avalansa de pietre si gheata care vuieste de-a lungul unor culoare abrupte. Traversez cu atentie puntea de otel inghetat si ajung in zona cea mai expusa a traseului, pe o brana nu mai lunga de cateva sute de metri dar care traverseaza ascendent peretele vaii. Vad acum in fata roiurile de pietre care se prabusesc peste poteca, desprinse din mal sub influenta caldurii de la pranz. Este un alt motiv pentru care ascensiunea se incepe cu noaptea in cap, un grup incarcat cu bagaje, prins la momentul pranzului in aceasta zona iese sigur accidentat.
Abandonez ideea de a face un scurt film cu caderile de pietre, prefer sa gonesc pe panta in sus si sa evit confruntarea. Ma opresc brusc la un moment dat cu un bolovan care vajaie nervos in fata mea, il depasesc si ajung in cele din urma pe creasta, intreg dar fara rasuflare.
Drumul redevine normal, ascensiunea continua pe o creasta spectaculoasa si in scurt timp ajung la ultimul teahouse din aceasta parte de munte, asezat mandru la 5100m, pe un tapsan la adapost de avalanse. Unul din cei 2 cabanieri ma intampina cu un namaste linistit si cu un ceai de ginger, fierbinte si aromat. In spatele cabanei, la soare, 2 cai mici tibetani isi asteapta povara. Astazi nimeni nu a vrut sa incerce senzatia de a trece pasul Thorung calare; inteleg ca pretul este invariabil 100dolari, indiferent daca pleci de aici de la 5100m sau de jos din basecamp, de la 4400.
Imi termin ceaiul si imi reinnoiesc protectia solara, buzele deja imi sunt uscate si crapate din cauza vantului. Am consumat deja mai bine de jumatate din provizia de apa, pe care nu o voi reinnoi decat jos in basecamp. De aici mai sunt aproximativ 2 ore de urcus pe campul de gheata, foarte similar platoului din Bucegi; fac tot timpul comparatii si imi imaginez ca pot alerga spre inaltimi cum o fac si acasa, dar orice efort suplimentar este brusc penalizat. Pur si simplu nu este destul oxigen in aer pentru a-ti permite sa alergi in panta. Imi dau seama ca sunt totusi bine aclimatizat, la 5200 de metri ma opresc pentru fotografii de jur imprejur si nu simt nimic in neregula. Poate doar soarele care ma bate drept in crestet se va dovedi poznas si imi trag preventiv basmaua pe cap. Sunt baricadat complet, ochelarii de altitudine isi fac datoria si ma uit distrat spre soare, care nu pare nimic mai mult decat un glob luminos atarnat pe cer. Pe langa raul de altitudine, orbirea provocata de zapada (snoe blindness) este un al doilea mare pericol cu care te confrunti in ture, iar eu cred ca efectul este amplificat daca te afli la altitudine, unde razele soarelui sunt parca mai aproape si te lovesc mai dur prin atmosfera rarefiata.
Urc in continuare pe poteca pana ajung la un punct de belvedere situat chiar la intrepatrunderea a doua vaioage acoperite cu zapada.
In stanga cum urci, o vale larga ce ascunde pe fund probabil un ghetar, pare o mare partie virgina, acoperita din belsug cu zapada multa si proaspata, inghetata bocna. Imi imaginez urcand 10 zile cu skiurile in spate doar pentru placerea de a fi singurul, probabil primul si ultimul care isi face drum pe aici. Nu prea cred ca eu voi fi acela, poate doar cu baby-ski-urile mele de care rade toata lumea.
In dreapta privelistea este dominata de varful inzapezit al (nume indescifrabil, tb vazuta harta). O succesiune de pereti rosiatici si culoare de gheata blocheaza orizontul pana la 7000m. In stanga, Thorung Peak, acoperit de gheata si zapada, pare o calota de inghetata cu lapte asezata pe platou. Drumul nostru se iteste printre cele doua varfuri majestuoase, fiecare cu frumusetea si provocarile lui.
Insemn locul pe GPS, maine vom face un scurt popas aici pentru poze deoarece vederea este extrem de ofertanta. Verific cu aceasta ocazie si ora: este deja 13.30 si mai am de mers aproximativ o ora pana sa trec pasul. Sunt exact la limita si prefer sa nu risc. Maine ma pot bucura de drum impreuna cu Cora, si stiu prea bine ca nu are nici un rost sa fortez astazi urcarea a peste 1000 de metri dintr-un foc deoare oboseala se va face simtita maine. Asadar imi iau un ultim reper si fac cale intoarsa.
Imi vine in minte o secventa teribila din Into Thin Air a lui Jon Krakauer, un amanunt care nu se inscrie in linia epica principala. Exact in ziua de 15 mai 1996 (de verificat), zi in care a fost consemnat cel mai tragic bilant al mortii pe Everest, un suedez care urca solo in stil alpin s-a decis sa coboare cand era la mai putin de o ora de varf. Din calculul facut era punctul de turn back si cu o disciplina mentala extraordinara si-a impus sa se tina de plan si a coborat inapoi spre tabara avansata, urmand sa incerce peste doua zile. Marea diferenta intre el si ceilalti : el a ramas in viata Este inca o invatatura din categoria celor 70% din accidentele grave ce se intampla la coborare.
Cu aceasta imagine in minte, intorc spatele potecii care urca in continuare si pornesc in jos pe acelasi drum pe care am urcat in ultimele ore. Coborarea este rapida si placuta, soarele este deja in dreptul lui Thorung Peak si-mi incalzeste spatele. Nu mai fac opriri, mai putin pentru cateva imagini superbe cu Chulu Est, care se ridica precum o baricada de stanca si gheata drept in fata mea. Ajung lejer in HighCamp, este ora pranzului si bag repede un Mars cu ultimele guri de apa. Soarele incepe sa se retraga dupa coama lui Thorung Peak si in zonele cu umbra se face brusc un frig taios. Este doar dupa-amiaza si zapada scartaie sub bocanci. Ma gandesc la plasticii mei de acasa, asa mi-as fi dorit sa ii am aici pentru 2-3 zile sa simta inaltimile! Pana acum am fost deseori la 3500 metri la ski si am urcat impreuna in Alpi pana pe Montblanc la 4800. Ar fi fost o realizare sa ajunga si la 5400, dar nu e timpul pierdut, anull viitor vedem pe unde ne planificam excursia. Mi-as dori sa putem combina si o experienta alpina mai intensa, poate chiar ceva catarare la altitudine, ceva sa te faca sa simti fiorul unei adevarate expeditii.
Pana atunci insa, cobor in continuare spre BaseCamp si sper sa o regasesc pe Cora intremata dupa o dimineata linistita si mancare buna si calda. Alung rapid gandul unei nereusite, in cazul in care se agraveaza indigestia mai putem ramane in HighCamp sau chiar putem cobori in Manang unde conditiile sunt mult mai bune. Altitudinea agraveaza orice tulburare a organismului, o simpla tuse se transforma la 5000 metri intr-un obstacol uneori de netrecut, pana nu revii la conditii mai normale si tratezi problema. Sper sa nu fie cazul la noi!
Zapada de dimineata s-a topit pe poteca, vad siruri intregi de urme intiparite in amestecul de pamant si gheata, majoritatea celor care au urcat in highcamp la ora pranzului. Devine alunecos si ma folosesc de betele telescopice pentru a derapa controlat pe panta. Pierd altitudine cu repeziciune si aterizez in basecamp exact in momentul in care soarele dispare spre vest dincolo de creasta lui Thorung Peak. Decizia de a reveni la acest moment a fost buna, Cora a "rezervat" 2 locuri in sala de mese aproape de soba si ne putem delecta pe seara cu o cina la caldura.
Oricum, se pare ca odihna si mancarea de aici i-au prins bine si nu ne mai facem probleme pentru continuarea traseului maine dimineata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu