ziua 3: Jagat - Tal - Bagarchap : (not finished)

10-nov

Plecam la prima ora din Jagat dupa un mic dejun sumar, obisnuitul porridge cu mere taiate. putin zahar sau miere ii dau un gust bun, simti cum te umpli de energia necesara unei zile cu 6-8 ore de mers, 10-15 kilometri si diferente de nivel intre 2000 si 3000 de metri. Bem apa la greu, afara este cald deja iar camel bag-ul meu (primit cadou de la Cora) se dovedeste foarte util.

 

 

Peisajul este stancos prapastios, totusi bogatia florei subtropicale il face incitant si atragator; suntem inca pe teritoriul bambusilor si ne tot zgaim la palcuri de bambus care apar din loc in loc, cu trunchiuri zvelte si puternice si inconjurati de sute de lastari. Nu am depasit nici zona bananilor si abia astept sa pot taia direct din ciorchine cateva banane verzi, dulci-acrisoare. Au gustul diferit fata de ce cunoastem noi din Europa, banana este clisoasa si-ti umple gura cu un gust parfumat, iar daca fructul este bine copt este foarte dulce si totodata racoritor. Petre mi-a dat primele indicii despre cat de diferit este gustul fructelor exotice daca le mananci proaspete acolo unde ele nu sunt considerate exotice, ci normale. Nu intelegeam la acea vreme de ce trebuie sa fie o diferenta, pana la urma fructele sunt fructe. Realitatea contrazice insa bunul simt: daca transporti bananele verzi 2-3 saptamani cu vaporul iar dupa aceea le coci fortat in camerele de gazare de la marginea marilor centre comerciale se pare ca sufera niste modificari majore, atat in ceea ce priveste gustul cat si vitaminele pe care le contin. Recomand deci tuturor daca au chef de o banana sa uite supermarketul si sa dea o fuga pana intr-o tara calda si sa incerce una proaspata. Este intr-adevar o diferenta.

 

Poteca urca serpuind de-a lungul raului si pretutindeni, pe peretii abrupti care ne inconjoara, zarim cascade de zeci si poate sute de metri care isi aduc aportul la frumusetea peisajului. Dar si la debitul lui Marygandi, ale carui suvoaie captate partial in mici hidrocentrale, asigura necesarul de energie electrica pentru gospodariile si lodge-urile din zona.

 

Dezvoltarea turismului a dus la aparitia unor capacitati de cazare uneori supra-dimensionate, practic pana acum nu am fi avut niciodata o problema cu locul de dormit chiar daca ne-ar fi prins noaptea pe traseu sau am fi avut vreo problema cu mersul. Cred ca la fiecare ora de mers intalnesti daca nu o mica localitate, cel putin cate 2-3 lodges asezate pitoresc pe un bot de deal sau pe o stanca, obligatoriu cu priveliste spre rau, munti sau cascade. Aceasta securitate relativa a locului in care vei dormi si manca este unul dintre motoarele dezvoltarii in continuare: imi amintesc de o scurta poveste din Romania anilor 90, in care nu veneau straini in vacanta din cauza ca nu aveam drumuri sau hoteluri cu un nivel decent de confort. Pentru nevoile turismului de masa, abordarea nepaleza este binevenita si nu am dubii ca lucrurile vor lua amploare mult mai mare. Pentru nevoile noastre insa, sufocati de civilizatie si incercand sa fugim de ea, este probabil inceputul sfarsitului si va trebui sa gasim alte locuri, mai putin accesibile si confortabile, pentru a simti ca suntem in natura, nu prinsi intr-un fast-food trek in Himalaya.

 

Pe masura ce inaintam pe poteca , pe partea opusa a raului, la aproximativ aceeasi inaltime cu noi, vedem cu ochiul liber echipe de muncitori care infrunta muntele de cativa ani. Este vorba de lucrul la acelasi drum pe care il urmarim de la plecarea din Bhulbule, drumul de Manang. Munca infernala, fara utilaje mecanizate, tine deja de cativa ani si probabil va dura inca vreo 3-5 ani. Am vazut pana acum zeci daca nu sute de oameni lucrand cu baroasele si ranga sa sparga stancile ce le stau in drum. SI probabil vom mai vedea pana in Manang, destinatia finala a soselei si locul in care ne vom opri pentru aclimatizare, la 3500metri.

 

In jur de ora 11.00 ne oprim pentru un ceai si un snickers la NilGiri restaurant, un lodge pozitionat strategic inainte de urcusul lung si pietros spre granita districtului Manang, in care vom intra peste cateva ore. Este o alegere buna, toate grupurile se opresc aici, facem putina plaja la adapost de vant si ne uitam spre torentele care se pravale dezlantuite in valea lui Marigandi. Raul este strangulat aici si se pravale cu toata forta pe un culoar ingust, un canal de adctiune natural care a fost deja dotat cu o turbina pentru generare de electricitate.

 

Incepem sa urcam si in scurt timp, trnaspirati si sufland mai greu, ajungem in saua pe care este asezata granita celor doua judete. Unitate militara de paza, tot tacamul, nu ne intreaba nimeni nimic si continuam sa urcam pe o brana sapata in stanca.

 

Suntem la cateva zeci, poate o suta de metri deasupra raului pe o faleza stancoasa iar privelistea este splendida. Chir daca sufla vantul si pe alocuri trebuie sa ne lipim de stanca pentru a ne pastra echilibrul, nu uit sa fac si cateva poze spectaculoase cu valea.

 

In fata se ivesc undeva jos primele case din Tal, destinatia noastra intermediara pentru astazi. Este deja putin trecut de ora pranzului si deja ne uitam la ceas sa vedem cat timp mai avem pana la masa. raspunsul este chiar in fata noastra si ne grabim sa coboram spre albia raului pentru ne aseza pe terasa ultimului lodge din Tal, cu o priveliste deosebita asupra cascadelor din dreapta: Hotel Paradise, o oaza de verdeata, craite si palmieri, la 2500 metri altitudine.

 
Ne oferim o pauza, intinsi la soare in asteptarea mesei. Se simte deja ca la ora amiezei nu este cea mai buna idee sa faci asa ceva, dar nu rezistam. Traditional, pregatirea mesei tine macar o jumatate de ora, ceea ce ne asigura inca o data ca felurile de mancare se pregatesc pe loc, nici macar supa nu este pastrata intr-o oala mare si incalzita din cand in cand. Nu, fiecare portie se pregateste individual - am vazut in varii locuri indicatia sa comandam acelasi fel de mancare cu totii, in felul acesta ajutandu-i sa fie mai eficienti.
Dupa ce am prins o usoara tenta rosiatica, renunt la soare si trec la o bucata de igiena - imi tai unghiile. Dupa care dau o fuga pana in centru sa cumpar o Cola de la magazinul satesc, desigur la jumatate de pret fata de restaurant. Surpriza - pretul este acelasi; incepand de aici vom descoperi acest lucru pana la reintoarcerea in zone mai joase si usor accesibile. Principalul element de cost se pare ca il reprezinta pretul portage-ului, asadar nu mai conteaza locatia. Interesant.
Cu sticla de Cola proaspat achizitionata ma opresc pe malul raului, sa vad de aproape cum arata acest gigant care cara neincetat apele si aluviunile ghetarilor din Annapurna. Este rece. Foarte foarte rece. Iar amestecul laptos este de fapt un praf super fin, aproape dizolvat in apa inghetata. Imi bag picioarele in apa sa ma racoresc si inghet instantaneu. iar pe picioare acum am un strat invizibil, dar palpabil, de pulbere de ghetar.

tbc

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu