Ne trezim la revarsatul zorilor, dupa aproape 10 ore de somn. Si aici cocosii au acelasi obicei din Europa, de a saluta rasaritul soarelui; li se adauga cu succes o vitica care isi face pregatirea de dimineata si cei 4 copii ai gazdei care incep sa rada si sa se joace afara.
Ca in orice cultura asiatica, nici in Nepal proximitatea si intimitatea nu sunt atribute de luat in seama in ceea ce inseamna constructiile: orice faci in camera se aude cu usurinta in toate celelalte camere. Intimitatea este asigurata insa de discretia co-locatarilor, care sunt antrenati sa nu asculte si sa nu se intereseze de ce fac ceilalti. In acest tip de convietuire, se pare ca nu exista capra vecinului. Legat poate si de acest lucru, peretii caselor nu sunt izolati (lucru de inteles daca in miez de iarna temperaturile nu coboara sub 10 grade la aceasta altitudine) iar vantul si zgomotele de afara patrund cu usurinta.
Descoperim la micul dejun ce inseamna Tibetan Bread in acceptiunea locala, pe care o mancam cu pofta cu gem si ceai. Este ca o gogoasa simpla prajita in ulei, cu o dimensiune variabila. In kathmandu, am comandat 2 si nu am reusit sa le mancam, aici am comandat una pentru a nu fi risipitori iar Corei nu i-a ajuns nici pe o masea. Micul dejun pare a fi o necesitate a turistilor, localnicii inclusiv Hori nu mananca aproape nimic dimineata, mai putin o cana de ceai. Prima masa este cea de pranz, in jurul orelor 11-12, in care mananca dal-bhat. Ca si occidental obisnuit cu varietatea, ramai uimit de faptul ca nepalezii nu mananca nimic altceva, chiar daca exista si li se ofera. Atat la pranz cat si la cina, o portie generoasa de dal-bhat este suficienta. Fructe proaspete consumate pe tot parcursul zilei completeaza acest fel spartan de a-ti astampara foamea.
Trag deci concluzia ca cele 15-20 de feluri de mancare pe care le-am intalnit in toate meniurile (aprobate de consiliul turistic local) sunt pregatite special pentru turisti, iar localnicii nu sunt interesati de ele.
Astazi este o zi obisnuita din cursul saptamanii iar copii incep sa umple poteca in drum spre scoala. In conditiile lipsei cronice de infrastructura si de bani, este totusi uimitor si incurajator sa vezi cat de in serios este luata problematica scolilor, care apar in fiecare localitate mai mare si par a fi bine intretinute din banii comunitatilor locale. Copiii poarta uniforme colorate, diferite in functie de fiecare scoala sau district (nu mi-am dat seama) si i-am putut vedea in aproape fiecare zi atat pe drum spre scoala cat si in curtea scolii unde practica diverse activitati. Probabil adaptat specificului local, in care parintii sunt la munca campului toata ziua, si copii isi petrec cea mai mare parte a timpului la scoala, pe care o parasesc in cursul dupa-amiezii. Pentru a se adapta mai bine la cerintele vietii moderne, cateva scoli au avut initiativa de a colecta bani de la turisti pentru a se dota cu calculator si acces internet. Sper sa reuseasca, fiecare dintre noi contribuind cu 100-200 de rupii (1.5 - 3 dolari). Astept de la ei cateva emailuri prin care sa isi anunte sponsorii ca au reusit ce si-au propus.
Drumul pe care vom merge in urmatoarele 10 zile urmeaza puternicul rau Marygandi (Marygandi Khola) ale carui izvoare se gasesc sus in munte la 4000 metri, in zona masivului Thorung, tinta noastra pentru prima parte a trek-ului. Alimentat de ghetarii vesnici, raul are o culoare albastru-verzuie laptoasa si uneori ai senzatia palpabila ca macina muntele si cara cu el, spre confluenta cu fluviul ........ particule mici-marunte de Himalaya. Si nu sunt departe de adevar, in zonele linistite are pe margini adevarate plaje cu nisip alb, mai fin decat orice nisip din apropierea oceanului. Chiar si acum, in plin sezon uscat, Marygandi are un debit impresionant si vuieste in canioanele pe care le strabate. De-a lungul vaii, raul este singura sursa de energie si vedem din loc in loc amplasate hidrocentrale de mica putere, care aduc lumina electrica in satele pe care le strabatem. Este o inovatie a ultimilor 20 de ani, timp in care organizatii din intreaga lume au sprijinit efortul de dezvoltare al comunitatilor din zonele frecventate de turisti.
Intalnim pe drum mici cantoane de 4-5 case, dintre care unele isi deschid portile pentru turisti iar gazdele merg la cursuri de pregatire de turism rural. Se pierde putin din autenticitate, desigur, dar se castiga in ceea ce inseamna confort si predictibilitate, doua atribute care reusesc sa atraga din ce in ce mai multi turisti in grupuri organizate, o sursa importanta de bani pentru localnici. Noi privim cu superioritate (desigur subiectiva si uneori nelalocul ei) grupurile organizate, care angajeaza armate de ghizi si porteri si incearca sa isi recreeze ambientul familiar din Alpi sau din alte masive "civilizate". Fata de noi care avem o suma de aproximativ 15 dolari pe zi de persoana cu totul inclus, ideea de a face parte dintr-un astfel de grup ai carui membri platesc in jur de 100 dolari pe zi pare total deplasata.
Sunt la vanatoare de peisaje si ma bucur stiind ca am de rezerva atat baterii cat si carduri de memorie suficiente pentru a aduce toata Himalaya acasa. Am reincarcat azi-noapte gratuit acumulatorii camerei si acum avem cateva zile de autonomie. Vom vedea mai incolo cum ne descurcam, deoarece m-am decis in ultima clipa sa las acasa sursa de curent verde, covorasul solar pe care am reusit sa il cumpar in Romania. Cel mai probabil vom plati cateva rupii pentru reincarcarea acumulatorilor, atat pentru camera cat si pentru GPS, care va incepe sa consume mult mai rapid acumulatorii pe masura ce temperatura va scadea.
Depasim Ngadi cu cateva lodges frumos decorate si incepem sa urcam spre Bahundanda, o mica localitate care domina valea de la cei 1800 m unde este ancorata. Drumul poate fi parcurs si de-a lungul raului, fara efortul de a urca si cobora cei aproximativ 600m diferenta de nivel, dar Hori ne sfatuieste sa alegem aceasta ruta pentru a vedea un sat intemeiat de Bahuni, cea mai importanta casta in ierarhia traditionala nepaleza. Urcam pe trepte de piatra vechi parca de sute de ani, realitatea este ca sunt intretinute permanent si nu ne dam seama de vechimea lor. Desi noua ni se pare mai greu sa urcam pe trepte, si cautam poteci care sa le ocoleasca, este usor de imaginat ce se intampla aici in sezonul ploios, cand potecile pietruite si miile de trepte din piatra slefuita devin singurele mijloace de comunicatie intre satele raspandite pe coaste dealurilor.
Pentru ca inca suntem in zona pre-alpina, toate varfurile pe care le vedem sunt generic denumite dealuri, desi unele depasesc lejer 4000m altitudine. Aici muntii incep de la 5.000 metri iar varfurile care au nume sunt musai de peste 6-7000 metri. Altfel, sunt doar dealuri. Imi amintesc de un film mai vechi cu Hugh Grant, "The man that climbed up a hill and came down a mountain" si rad in sinea mea de lupta data atunci pentur a recunoaste un deal scotian ca fiind munte, adica sa aiba peste 1000 metri.
Ne oprim cu totii in mijlocul satului, este un loc de popas pregatit special pentru porteri, o constructie tipica Himalaya cu 2 etaje de banci, una pentru bagaje alta pentru odihna oamenilor. Le stiam din poze si acum este prima oara cand le gasim si pe traseul nostru, semn ca tocmai am parcurs o zona mai abrupta si trebuie sa ne odihnim.
Lasam bagajele si urcam inca 50 de trepte pana la hotelul cel mai vechi si care ocupa pozitia cea mai inalta din Bahundada. Atmosfera este idilica, avem la picioare toata valea parcursa pana acum, impanzita de terase pe fiecare coasta de deal despadurit.
Cultivarea orezului este principala activitate pe acest palier de altitudine iar muntii sunt impanziti de canale si tuburi colectoare pentru apa atat de necesara agriculturii. Orezul are nevoie de nu mai putin de 6 luni de zile pentru a ajunge la maturitate, fiind plantat inainte de muson si cules acum, in prima luna de iarna. Tipic agriculturii de subzistenta, pamantul este impartit si lucrat pe mici loturi familiale, care se mostenesc, se impart si se comaseaza in cadrul aceluiasi clan.
Nu ma pot opri sa nu remarc grija cu care este cultivat fiecare petic de pamant fertil si efortul urias pe care satenii il depun de generatii pentru a smulge muntelui mici suprafete de teren pietros pe care sa isi cultive orezul, graul, porumbul sau orzul traditional. O buna parte din aceasta recolta ia drumul comertului, in schimb primind piei de yak sau de capra, carne uscata, sare si podoabe. De-a lungul lui Marygandi Khola este unul dintre principalele culoare comerciale inca din secolul al 14-lea, care face legatura intre tinuturile inalte alte Tibetului si valea hranitoare a Nepalului.
Plantele pe care le crestem acasa in ghiveci se dezvolta natural si le regasim in deplina lor splendoare. Se vede diferenta: craciunite uriase, ficusi cu corola impresionanta, palcuri puternice de bambusi ce se inalta in fiecare vaioaga - plane exotice care aici traiesc in mediul lor natural si pe care ne oprim non-stop sa le admiram si fotografiem.
O nota lipita pe peretele hotelului ne reaminteste respectuos, dar pe un ton din care razbate tristetea, ca lucrurile nu mai sunt ceea ce au fost. Hotelul este proprietatea unei familii mandre de bahuni, care exista aici din timpuri stravechi, si care au fost martorii schimbarilor aduse de civilizatie. Pe vremuri, doar din aceasta casta se recrutau invatatorii, profesorii sau cei ce lucrau in administratia regala. Aveau privilegiul de a merge la scoala si nu aveau voie sub nici o forma sa se casatoreasca cu membrii ai castelor inferioare. Acum, acele vremuri au trecut si bahunii solicita turistilor care se opresc in hotel sa aiba cel putin respect pentru locurile pe care le viziteaza si sa incerce sa iasa de pe drum si sa-si ia timpul necesar pentru a intelege cultura locala si modul in care curge viata de zi cu zi. Probabil ca au vazut multe in cei 19 ani de cand au deschis hotelul (asta inseamna nu mai devreme de 1990, iar acesta este primul hotel din zona). Incerc sa imi imaginez care erau sentimentele si experientele celor care au vizitat aceste locuri din 1960 incoace, dupa cucerirea Annapurnei de echipa lui Maurice Herzog si Lachenal.
Continuam drumul printre lanuri de orez si culturi de legume diverse; recunoastem in cateva locuri dovleci, cartofi, morcovi sau varza, dar vedem si plante straine, pe care Hori le identifica cu nume exotice, inclusiv vedem papaya si un fel de ridichi albe uriase, similare cu napii. Viata curge exact "ca la tara" cu familii intregi lucrand la camp, se opresc la umbra sa bea apa si sa-si ia pranzul la ora 12.00.
Ne oprim cateva minute la un mic lodge unde bem suc proaspat de portocale verzi - identificate ulterior ca fiind clementine - la acelasi pret ca o sticla de apa minerala sau de Coca-Cola, care aici pare un fel de bautura nationala, o regasesti in orice ungher din Himalaya. Ca oriunde un lume, Coca-Cola are o forta de distributie rivalizata doar de Tuborg, Pringles si tigarile locale. Aceste produse, desi nu sunt critice pentru nimeni, le vom regasi permanent, pe tot circuitul.
Luam masa de pranz la Cristal Guest House, pe care Lonely Planet il identifica drept "recomandarea zonei, cel mai pitoresc restaurant si care ofera mancare cu specific nepalez de cea mai buna calitate". Suntem deja la masa intr-o companie eterogena, cu trekkeri din Australia, Olanda, Germania, Franta si Israel. Ne pastram unicitatea si vom fi recunoscuti destul de simplu pe traseu drept "the romanians", in aceasta perioada fiind singurii reprezentanti ai Romaniei in zona. Este oarecum inedit sa te opresti la pranz pentru o masa copioasa in mijlocul traseului, este contra obisnuintei noastre dar ne conformam si o consider de fapt inca o ocazie de socializare si cunoastere a celor din jur. Iar mancarea este oricum usoara, remarcam cu surpriza ca nu am mai mancat carne de cel putin o saptamana si nu-i simitim deloc lipsa. Timpul curge altfel aici, pranzul se desfasoara pe durata a cel putin 2 ore, inca o dovada a faptului ca mancarea se prepara si se consuma pe loc, indiferent ca este vorba de o supa sau de un fel mai complicat. Viata la tara are beneficiile ei!
Drumul ne poarta mai departe de-a lungul raului, avem parte de o surpriza la un moment dat si suntem nevoiti sa traversam raul pe un pod improvizat din bambus, destul de nesigur la prima vedere si foarte elastic. Filmam traversarea, nici un eveniment demn de remarcat cu exceptia urcusului care urmeaza, o costisa abrupta urmata de o coborare rapida spre albia raului, la 500 de metri in amonte.
Descoperim rapid ce se intampla, poteca traditionala este acoperita de stanci cazute si de ramasite de arbori, rezultat al muncii unei echipe de drumari trudind de cativa ani la un drum de aproximativ 100km, care sa lege satele de pe vale. Fara alte peripetii am depasit altfel Ghemu si Syange, posibile locuri de odihna peste noapte si in scurt timp ajungem in Jagat, tinta noastra pentru astazi.
Hori ne conduce sigur de el prin sat si poposim in ultimul guest house, care se dovedeste si cel mai bine intretinut din ce am vazut pana acum. Avem o camera cu o perspectiva spectaculoasa spre vale si ne uitam la siruri de porteri si magari care se scurg in jos dispre munte si care vor petrece noaptea probabil tot in Jagat. Se intuneca repede in aceasta perioada a anului si profitam de putina lumina ramasa pentru a face un drum pana la scoala pentru o mica donatie in beneficiul calculatorului si internetului.
Un dus fierbinte si o coca-cola rece, inca la un pret foarte rezonabil, incheie seara. Pentru necunoscatori, atat gatorade cat si coca-cola sunt recunoscute ca foarte bune anti-diareice si preventiv am baut cate o cola aproape in fiecare zi pana am ajuns la high altitude, unde trebuie sa te gandesti bine daca investesti 2-3 dolari intr-o coca-cola sau te concentrezi sa-ti fie bine si cam atat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu