ziua 1: Kathmandu - Besi Sahar - Bhulbhule

8-nov

A venit si ziua in care chiar sa incepem Calatoria. Tot ce am facut pana acum a fost doar un biet preambul, o etapa de pregatire psihica pentru ceea ce urmeaza. Circuitul, asa cum il numim noi, cunoaste diferite denumiri in functie de vorbitor: Annapurna Trek, Annapurna Circuit, Annapurna Round, etc; il deosebim astfel esential de Annapurna Sanctuary, o tura de 10-12 zile care culmina cu o noapte petrecuta in Annapurna Base Camp, sau ABC cum o denumesc criptic cunoscatorii zonei.

 

Circuitul (nostru) in jurul Annapurnei are o lungime de peste 200km - din care aproximativ 70 noi i-am parcurs in local bus, in zona vestica - iar punctul maxim atins este la 5416m, pasul Thorung La. Enigmatic, pe toate hartile intalnite, ii este atribuita calitatea de "World's biggest pass" desi nimeni nu poate explica ce inseamna: nu este desigur cel mai inalt, nu pare a fi foarte lung sau foarte lat, cel putin comparat cu ce stim din muntii europeni. Este totusi la peste 5000m, expus la vanturi deosebit de puternice si potential periculos la o schimbare brusca a vremii. High altitude, cam asta inseamna de fapt.
Asa cum am masurat pe GPS, de-a lungul celor 20 zile de trekking am reusit sa depasim 14.000 de metri de ascensiune totala. Tinand seama ca punctul de plecare, BesiSahar este la 800metri, inseamna ca am reusit sa urcam de aproximativ 3 ori cei 5.000metri diferenta maxima de nivel. Cu rucsaci de 15-16kg, pare o performanta in sine, nu?

In Kathmandu, ora 7 dimineata, luam un taxi de 250 rupii din Thamel pana in periferie, unde este statia de minivan pana la BesiSahar. Alegerea este buna, cei aproximativ 140 de kilometri se fac in 5-6 ore de alergat cu minivan-ul (500 rupii, turist price) . Viteza maxima inregistrata, undeva in jur de 90km/ora. Senzatiile - uneori de nedescris :) este important de mentionat ca nu a reusit nimeni sa ne depaseasca iar noi am facut niste depasiri pe serpentine, aproape la limita decolarii. In spiritul nepalez, soseaua pe care mergem este denumita highway - leaga Kathmandu de Pokhara - dar este in fapt o banda de asfalt pe care intra fix 2 camioane, fiecare cu rotile din stanga ruland pe griblura de pe marginea drumului. comparatia cu drumurile judetene de la noi este putin exagerata, uneori gropile si lipsa totala a parapetului si a semnelor de circulatie te duc cu gandul la drumurile secundare dinainte de '89. Dar, bine ca exista acest drum, ingust si super aglomerat, pe care il poti folosi cu succes ... dar doar daca beneficiezi de un sofer local cu initiativa, cum am avut noi norocul!

 

La ora 11.00, spre surprinderea noastra, oprim la unul dintre numeroasele mici restaurante de pe marginea drumului, unde toti calatorii se aseaza la masa de pranz. Este primul contact cu viata normala a nepalezilor, nu are nici o legatura cu zonele pregatite pentru turisti. Un singur fel de mancare, dal-bhat, mancarea traditionala: orez cu linte, cu o garnitura de spanac, cartofi cu curry si cateva muraturi condimentate. Dau o tura in vecinatate pentru a cauta un loc linistit si descopar cum se prepara orezul: este pregatit intr-un cazan urias de fonta, pe un cuptor de pamant in spatele restaurantului. Spre deosebire de pilaful nostru traditional, aici orezul este de fapt inabusit nu fiert si este pregatit in maxim un sfert de ora. Se servesc zeci de portii, iar pe masura ce cazanul se goleste, se adauga orez proaspat din sac si se amesteca bine cu cel existent.

Nu se mananca decat cu mana dreapta, fara tacamuri. Initial, practica te izbeste si o consideri barbara - amestecarea garniturii de linte cu orezul si spanacul fiert intr-o pasta framantata cu mana, direct in tava pe care se serveste te poarta brusc in evul mediu si te intrebi, retoric: "de ce?" M-am intrebat de multe ori de ce de-a lungul calatoriei dar nu am cautat in mod activ raspunsuri folosind grila noastra de civilizatie. Cred ca acceptarea faptului ca este pur si simplu altceva este primul pas spre intelegere. Tacamurile exista peste tot si preventiv, ca si turisti, am primit cate o lingura din partea casei pentru a nu muri de foame. Incerc timid sa copiez miscarile lui Hori si reusesc sa depasesc momentul, imi prepar mancarea cu mana dreapta si ma intreb daca este prudent sa accept si suplimentul de curry pe care mi-l ofera gazda. Am proaspat in minte paragraful in care turistii sunt sfatuiti sa manance cu grija mancarea locala, sa se asigure ca apa folosita este tratata, iodata, legumele sunt proaspete, a nu se consuma carne, etc. Imi doresc sa nu fi citit acele lucruri deoarece o parte importanta a experientei o reprezinta patrunderea in intimitatea locului, iar acest lucru nu-l poti face daca pastrezi barierele de siguranta pe care civilizatia de acasa le impune ca standarde de facto.

Realitatea este ca mancarea este foarte buna, consumata cu mana este si mai delicioasa, iar portia de mango pickles, probabil importata din India deoarece are exact acelasi gust, te face sa razi si sa plangi in acelasi timp. Pe scurt, suntem acceptati, ne bucuram de masa si de tovarasia localnicilor, ne spalam pe maini si bem o carafa de apa si sarim inapoi in minivan. Cu burta plina, timpul trece mai repede. Nenumarate escale in care oamenii urca si coboara, privim atenti pe geam daca nu cumva si rucsacii nostri vor face popas pe traseu, dar totul este in regula. Cred ca doar in primele 2-3 zile am incercat sa fiu cu ochii in patru, deoarece am simtit cu toata fiinta ca nu apartin locului si ca oricine te vede si inceraca sa profite, dar mi-am dat seama destul de repede ca gresesc fundamental si ca Nepalul este 100% safe pentru turisti, atat in ceea ce priveste siguranta fizica cat si cea materiala. Nu am vazut sau auzit de-a lungul celor 3 saptamani vreo tentativa de furt sau vreo experienta neplacuta din acest punct de vedere, in nici unul dintre grupurile de straini pe care le-am cunoscut.

BesiSahar este un oras destul de important, poate si datorita pozitiei privilegiate din Annapurna Circuit si fluxului de turisti (cateva mii pe sezon) care il tranziteaza. Pentru noi a trecut ca o naluca: fiind la inceput am aplicat principiile cunoscute, merem repede sa ajungem la destinatie. Abia mai tarziu, trebuie sa recunosc, am inceput sa consideram faptul ca procesul in sine conteaza, si ne-am luat timp ori de cate ori a fost nevoie pentru repaos, vizite, masa la pranz si alte "mici" placeri de-a lungul trek-ului. Iar aceasta intelepciune vine mai repede sau mai tarziu, in functie de cat de mult vrei sau nu sa te apropii de oamenii si cultura pe care o tranzitezi de-a lungul celor 20 si ceva de zile.

Durata este doar orientativa, si reprezinta un indicator standard pentru o echipa ca noi, care nu s-a grabit dar nici nu a petrecut zile in fiecare localitate, sau macar in fiecare zona reprezentativa. Pentru urmatorul trek, vom avea cateva zile tampon, in care sa ne bucuram mai mult de ceea ce putem invata, precum si de interactiunea cu localnicii. Esential in aceasta intreprindere a fost Hori, deoarece bariera lingvistica este importanta cu oamenii de varsta medie - este greu sa treci peste cele cateva cuvinte pe care le stiu cu totii in engleza.

Cu gandul la ceea ce vom face de azi incolo, ne vizam permisul de Annapurna si ne inregistram cardul TIMS la primul post de acest fel pe care il vedem pana acum. Sunt o prezenta constanta in zona si asigura atat trasabilitatea - in caz de accidente sau disparatii, cel putin se stie ultimul checkpost - cat si faptul ca verifica valabilitatea permiselor si faptul ca turistii si-au platit taxele. Ca si in cazul permiselor de alpinism, taxele de trekking sunt o sursa importanta de venit pentru guvernul central.

O parte din acesti bani ii regasim investiti in modernizarea circuitului, iar aceasta este o veste buna. Am intalnit poduri serioase cu structura de otel (cu 2-3 exceptii, improvizatii temporare), zonele de alunecari de teren izolate si semnalizate, intersectiile importante sunt semnalizate iar panouri exterioare de orientare se regasesc in majoritatea locurilor turistice. E de luat in seama cat de serios se preocupa o tara atat de saraca de gestionarea banilor publici: cel mai probabil vor finaliza Annapurna Highway, fara a folosi alte instrumente decat rangi si baroase, mai repede decat vom termina noi Autostrada Soarelui. Tot 200km, doar ca nu exista utilaje, are diferenta de nivel de 5000 m si este in Himalaya !

Spre Bulbule mergem pe o bucata de drum forestier in stare buna, cateva jeep-uri si un local bus ne depasesc dar noi suntem incantati de descoperirile pe care incepem sa le facem. Palcuri de bananieri apar permanent pe marginea raului, lotusul alb este inflorit, iar in dreapta suntem insotiti de privelistea incredibila a masivului Manaslu.

 

Este socant, cel putin pana ne obisnuim, sa simtim ca sunt 30grade afara, poti culege portocale si banane de pe marginea drumului, iar la o aruncatura de bat sa vezi zapada si ghetari si norii care alearga non-stop in jurul 8 miarilor. Am mai avut aceeasi senzatie prin Elvetia-Italia, cred ca la lacul Magiore, unde stateam langa palmieri in ianuarie si vedeam Alpii incarcati de zapada la 50 km distanta. Doar ca aici peisajul este coplesitor, muntii nu par neaparat inalti cel putin cand ii privesti de departe, insa acopera o suprafata atat de mare incat masivitatea lor domina orizontul. Suntem niste furnicute care privim spre varful zgarie-norilor.

Nu ne oprim aproape deloc din vorbit cu Hori, pe care il asaltam literlamente cu intebari despre el, despre familie, despre Nepal, despre porteri, despre ghizi, despre munti, despre orice.

 

Exista o distanta peste care nu vom putea trece toata excursia si pe care simt ca abia la final, cand isi va fi terminat misiunea si corespondeaza cu noi pe email, o vom putea depasi: noi suntem Madam si Sir (pronuntat Shir), el este Hori. Punct. Este un dat, si vom remarca acest lucru la toti ghizii intalniti pe traseu. Este respect, este datorie, este cultura din care fac parte - nu se trece cu nici un pret peste formalitatea relatiei.

Iar din vorba in vorba depasim Khudi, un posibil loc de popas pentru cei care nu vor sa se grabeasca deloc - cateva lodges idilic plasate peste rau ne imbie cu portile deschise.

 

Am facut aproximativ 2 ore pana aici si nici nu se pune problema sa ne oprim, tinta noastra este Bulbule. Continuam in acelasi ritm, facem poze peste poze cu Manaslu care domina perspectiva si ajungem la urmatorul checkpost unde ne vizam "pasaportul de Annapurna". Drumul continua pe partea dreapta a raului, pe care il traversam cu curiozitate: este primul pod de acest fel pe care il vedem si inaintam cu grija; chiar daca nu bate vantul, este nevoie de ceva echilibru si cumva trebuie sa intelegi momentul de balans si sa oscilezi impreuna cu structura metalica. Ne intersectam cu 2 scolari in uniforma, sa tot aiba 7-8 ani: Na-maste ! este un "hello" cu conotatii traditionale si s-ar traduce aproximativ prin "................".

 

Nu avem noroc la primul tea-house, care arata splendid in asfintit, cu o gradina plina de craite - floarea sfanta a hindusilor, pe care o folosesc in orice ceremonie, nu doar religioasa, pe post de ghirlanda de pus la gat. Cele cateva locuri sunt deja ocupate si deja imi imaginez o noapte dormita in sala de mese, cum s-ar fi intamplat in muntii nostri. Ei bine, nu, Hori continua 5 minute pe drum si descoperim ultimul tea-house din Bulbule, cu o priveliste incredibila spre Manaslu si HimalChuli. "Cascade View Lodge" isi datoreaza numele unei cascade de cateva zeci de metri, care ozoneaza aerul in vecinatate.

 

O prima surpriza placuta, spre deosebire de ceea ce ne imaginam noi, in fiecare lodge exista camere duble, cel mult triple, pentru a asigura nu doar confortul dar si intimitatea trek-erilor. Este clar o invatatura pe care au desprins-o din cerintele clientilor, deoarece localnicii folosesc o singura camera mare atat pe post de bucatarie cat si de dormitor. Ne bucuram de o seara calda, pe malul raului care bolboroseste in spatele casei. Cina o luam in tovarasia lui Alex si Matt, singurii 2 oaspeti in afara de noi. Dal-bhat pentru mine, incercand sa imi perfectionez felul de a manca si reusesc sa imi pastrez tot timpul mana stanga in poala, pentru a nu atinge si impurifica mancarea. Bem aproape tot timpul masala tea, un ceai negru cu lapte si condimente, mai puternic sau mai slab in functie de gazda.

Intalnirile de acest gen sunt foarte frecvente iar schimburile culturale sunt poate la fel de intense ca cele cu localnicii. Discuti liber despre orice si oricum, protejat de anonimatul pe care ti-l da trek-ul. Afli ca oamenii vin din Statele Unite, unde practica in mod activ ski, snowboard si trekking. Descoperim ca Alex isi are originile in Ungaria si Cehia si tocmai ce a vizitat Europa de Est pentru a-si descoperi arborele genealogic. Matt si-a parasit job-ul pentru a avea suficient timp liber si a explora Nepalul si India pe indelete deoarece simte nevoia acestei eliberari din cotidian. Sunt convins ca de-a lungul excursiei vom descoperi oameni diferiti, si totusi cu ceva comun, pasiunea de a descoperi locuri, oameni si civilizatii noi dar si pasiunea de a impartasi aceste experiente si abia astept ca zilele sa curga si sa putem continua periplul.

 

In ultimele momente de lumina, cu soarele apunand rosu in spatele nostru, pastram pe camera cateva imagini superbe cu Manaslu, cu ghetarul somital parca in flacari. In partea stanga, despartindu-l de Himal Chuli, se afla pasul Larke (Larke La), pe unde se face acesul spre tabara de baza Manaslu, la o distanta de aproximativ 10 zile de mers de aici. Distantele sunt inselatoare, din locul unde stam la aproximativ 1200m altitudine vedem cu ochii mintii cum putem cuceri varful de peste 8.000 de metri in urmatoarele zile. Si cu ceste ganduri marete, mergem la culcare. Prima noapte in Annapurna, cald in sacul meu de iarna, dorm neintors pana dimineata la ora 7 cand toata lumea se trezeste la viata.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu